Tags

,

Cam la vremea când a dispărut din sat Grigoraşu Purecelui, mocanii care coborau din satele din Munţii Apuseni cu căruţele încărcate cu butoaie de lemn băgate unele într-altele în forma unui singur butoi foarte lung au adus până la hanul lui Mendel vorba despre o vrăjitoare cu puteri nemaiîntâlnite, pe numele ei Marica din Valea Ierii. Cum panticeuanii nu aveau obiceiul să urce pe la munte, cu atât mai mult cu cât Valea Ierii se afla la o depărtare de mai bine de cincizeci de kilometri, povestea despre farmecele Maricăi, care ridica masa şi alte obiecte în aer, rostind doar câteva vorbe, lua laptele de la vaci, vindeca deochiul şi putea lega destin greu de căpătâiul omului, avu doar darul de a-i amuza, nici într-un caz să îi înspăimânte, deşi femeia fusese deja afurisită pe patru sate de la poalele munţilor.

-Nepotolită muiere, povesteau feciorii de la cârciumă, oare dacă ar vini pă aici pă la noi, oare dracu aiesta din Dealu Clujului cânta-i-ar la ceteră?

-Hăhăăăă, poate că tumna dracu nu, da la cât îi satu aiesta de mare, s-ar găsî cineva care să-i cânte, de numa, numa. Da ce, n-avem noi arcuş pă măsură?.

Aşa râdeau ei şi se veseleau pe seama legăturilor ascunse ale Marichii cu dracul, fără să ştie, în seara în care cu lămpaşe în mână scotociseră tot satul după Grigoraşu Purecelui, cu cele trei mâţe ale Potracănului care o luaseră după ei şi în vaitele lui Margit pe care nu era chip să o ţii să nu îşi smulgă părul din cap, fără ca nimeni să aibă habar de faptul că vrăjitoarea Marica încurcase iţele în asemenea hal, încât nici Panticeul nu rămăsese neatins.

Totul pornise cu câteva luni în urmă, în ziua în care pe tânăra Domnica din Valea Ierii o lăsase logodnicul, fugind cu o altă fată din sat la mătuşa ei din Rîşca. Pe lângă faptul că era mare ruşine, Domnica împlinea în anul acela douăzecişidoi de ani, vârstă la care intra oficial în rândul fetelor bătrâne care nu mai pot pofti la ficiori cu stare şi de neam bun. Şi necazul ei era cu atât mai mare cu cât, pe lângă faptul că fusese înşelată, îşi irosise mai bine de doi ani din viaţă în logodna asta care o lăsase istovită şi nemăritată. Şi după câteva luni de amar şi de ruşine, deşi era fată dusă la biserică, crescută cu multă frică de preotul din sat, Domnica îşi luă desaga, porni de la casa ei aşezată în vale şi urcă drumul care duce înspre Pruni până sus de unde se vede în zare Clujul cu bisericile lui, coborî pe lângă câteva garduri şi se furişă pe poarta Marichii.

-Am vinit, lele Marică, că aşe am on năcaz de să stau nu pot sta, să lucru iar nu pot defel şi de durnit nici atăta.

Marica o primi cu înţelegere şi voie bună, pentru că de mai mulţi ani, cum satul era din primăvara devreme până toamna târziu părăsit de bărbaţii care urcau cu vitele pe vârful muntelui, femeile rămase acasă erau câmpul de bătălie pe care îşi disputau autoritatea popa din sat şi vrăjitoarea. Pe cât era ea de bună la leacuri şi vrăji, pe atât era de priceput popa la citit pravila, la dezlegări de tot felul, unde mai pui că înălţase şi un clopot sus în vârful muntelui, pe care îl puteai trage la vreme grea şi norii se împrăştiau ca prin minune. Aşa încât, cu multă mulţumire în suflet o primi Marica pe Domnica cea cuminte şi se strădui să îi dea poveţe bune.

- Dacă-i vrea să îl aduci înapoi la tine, putem face şi asta. Dar bagă bine de samă, Domnică, că dacă uomu aiesta nu-i ursîtu tâu, îi plăti pântru asta cu vârf şi îndesat. Io zîc întie să vedem cine ţî-o fost ursît şi abia apoi să vedem cum facem să îl aducem înapoi.

În seara aceea, întoarsă acasă, Domnica făcu fix cum o îndemnase vrăjitoarea: atârnă oglinda în cui şi o legă cu sfoară de două lumânări aprinse, puse sub sfoară o găleată cu apă proaspătă scoasă din fântână după ce s-a lăsat roua, şi aprinse jos sub oglindă o legătură de ierburi din cele pe care i le dăduse Marica. Apoi se privi lung în oglindă şi se culcă, aşteptând să îşi viseze peste noapte ursitul. Avu o noapte liniştită şi fără vise. Se trezi dis de dimineaţă dezamăgită, se ridică din pat şi începu să strângă de prin încăpere oglinda, lumânările, resturile de cenuşă, când auzi o bufnitură surdă pe cerdac. Se uită pe fereastră şi nu văzu nimic, deşi se luminase bine de ziuă şi acelaşi soare care la Panticeu le dădea de veste nepoatelor lui Mendel că Grigoraşu Purecelui întârzie să apară strălucea acum prin ferestrele de la camera Domnicăi.

-Ioioioioioi, auzi un văicărit răguşit de pe prispă. Aiiaiiiiiaaaaiiii, făcu iarăşi glasul, şi atunci fata deschise uşa şi văzu în plină lumină, în faţa ei, un bătrân îndoit în două, ţinându-se cu amîndouă mâinile de picioare, cu părul alb şi rar făcut vâlvoi în vârful capului, cu un nas imens roşu aproape înfipt în pieptul ei şi cu unul din cei doi ochi mişcându-se neîncetat de la sânul ei stâng la sânul ei drept şi invers.

În clipa aceea, Domnica scoase un ţipăt atât de ascuţit şi de prelung, că toate femeile din Valea Ierii îşi scăpară lucrul din mână.