Tags

, , ,

De ce oamenii mai bătrâni îşi amintesc că pe grof îl chema Páncélcseh, nu ştiu să vă spun, însă în toate documentele pe care le-am verificat, de-a lungul secolului al XIX-lea, aproape întreg hotarul Panticeului era proprietatea baronilor Wesselenyi, al căror castel mai poate fi astăzi vizitat la Jibou. Dacă treceai de casa lui Grigoraşu Purecelui şi de marginile vechiului cimitir, dincolo de ieşirea din sat către Nord, înspre Recea Crîstur, se întindeau pe mai multe jughere de pământ grajdurile grofului, şi de partea cealaltă a văii, înălţat în coasta dealului, cu mai multe trepte care coborau până în drum, se afla conacul. De undeva din satele din preajma Jiboului, groful adusese cu el un argat tânăr, proaspăt căsătorit, căruia i-a fost încredinţată de la bun început herghelia. Partic, căci aşa i-a fost numele, era rareori văzut prin sat şi asta nu pentru că ar fi fost de felul lui un individ urâcios sau singuratic, ci pentru că avea atât de mult de lucru, încât de abia reuşea să dea pe acasă. De vreo două ori pe lună străbătea satul călare pe un cal, sau cu altul de căpăstru, până în capătul celălalt, dinspre Dîrja, nu foarte departe de casa lui Margit, unde se afla atelierul fierarului şi unde, până ce potcovea caii, le schimba potcoavele, sau le tăia puţin dintr-o copită roasă, Partic mai schimba două vorbe cu cine se nimerea prin preajmă.

Curând după sosirea în Panticeu, soţia lui muri la naştere, iar pe copilul care se născu, pe numele lui Niculae, îl crescu Moaşa în primii ani de viaţă.  Când împlini vreo şase ani şi de abia reuşea să vorbească, Partic îl luă acasă de la moaşă, şi îi dădu în grijă întreaga gospodărie: să hrănească găinile şi porcii, să iasă cu oile la păscut. Tatăl nu se recăsători niciodată. Satul vorbea că din când în când petrece noaptea la Susiţa, o văduvă rea de muscă, care îşi făcuse obiceiul să ademenească la ea bărbaţii care ieşeau afumaţi din cârciuma lui Josăla. Aşadar, fără o mamă vitregă prin preajmă, fără alţi fraţi sau alte rude, cu un tată pe care îl vedea mai mult noaptea târziu, Niculae crescu singur, cu găinile şi oile, şi deja la vârsta de 10 ani era prostul satului. La şcoală nu mergea şi prieteni nu avea, deşi copiii din sat se ţineau deseori pe urmele lui.  Nu ştia să vorbească bine, nu ştia să îl pronunţe pe r, umbla îmbrăcat cu o cămaşă lungă de in şi dacă cineva îl ruga să le arate părţile ruşinoase, o făcea cu dragă inimă. O dată, la o rugăminte în şoaptă, i se întâmplă să îşi ridice poalele în cap duminica în biserică.

-Măi, Partic, îi spuse într-o zi de potcovit, fierarul. Tătă zua umbli după caii aieştia a grofului, fute-i-ai, da de copchilu ala a tău, nu ţi-i nici on pic de mnilă? Nu vezî că nu ştie vorovi bine? N-ai ave noroc pă lumea asta că nici on tatănost nu l-ai învăţat să-l zică.

Dar de la o vreme lui Partic începu să îi pese din ce în ce mai puţin, nu numai de propriul fiu, ci şi de gospodărie, de cai, sau de viaţă în general. Ajunsese să îşi petreacă aproape fiecare seară până noaptea târziu, în cârciuma lui Josăla, de unde îl recupera Niculae, cărându-l în spate până acasă. Întâmplarea făcu, ca printre nevestele care aşteptau în faţa cârciumei, sau care îşi trăgeau bărbaţii de mână înspre casă, sau cele puţine care îi altoiau cu făcăleţul, să se afle şi Traianul Ioanii, pe atunci un copil de vreo zece ani, venit şi el să îl ducă acasă pe fratele său mai mare, Maftei. Şi schimbând într-o seară o vorbă, în alta două cuvinte, cei doi băieţi se împrieteniră şi Niculae învăţă de la Traian să spună Tatăl nostru. Nu fu deloc o treabă uşoară, pentru că vorbele nu se legau deloc de mintea prostului, până ce lui Traian nu îi veni ideea să îl ducă în staulul cu oi.

- Uite, măi Niculae, vezi tu oile astea?

- Le văd, le văd, oile, îi răspunse celălalt în nesmintita lui fericire.

- Păi uită-te bine că pă asta o cheamă „Tatu nost” şi pă asta „care eşti în cer” şi pă asta „sfinţască-să numele tău”, şi pă aia neagră „şi nu ne duce pă noi în ispită” şi mâine când îi mere cu ele la păscut aşe să le strâgi.

Şi mânând oile pe dealuri după noul lor nume, Niculae învăţă să spună „Tatăl nostru” şi să îl recite înainte de masă, în felul lui peltic, în cele câteva duminici când fusese chemat la prânz în casa lui Traian. Până într-o zi când în prezenţa Ioanei, a copiilor ei, Maftei şi Traian şi a nurorii Maria, Niculae spuse rugăciunea în felul următor:

„Tatu nost sfinţască-se numele tău, vie împălăţia ta…..”

- Ai uitat de „care eşti în cer”!

- N-am uitat, da pă „cale eşti în cel” am tăiat-o, răspunse Niculae.

Rugăciunea asta greşită, în care dispăruse cerul, ca şi cum lucrurile s-ar întâmpla cu toate pe pământ se dovedi a fi profetică, în felul ei. Când băiatul împlini şaisprezece ani, pe Partic, beat sau treaz – nu se poate şti pentru că nimeni nu fu de faţă să vadă – îl aruncaseră caii în peretele grajdului, iar când groful coborî dimineaţa la herghelie, îl găsi întins pe jos cu creierii risipiţi în balegă. Poate pentru că accidentul se întâmplase în grajdurile lui, sau poate pentru că în sfârşit îi trecu prin minte să răsplătească toată munca de o viaţă a omului, groful donă pe numele lui Niculae al lui Partic patruzeci de jughere de pământ arabil în Deal, înspre drumul care urcă în pădurea dracului.

Aşa se face că peste noapte, Niculae, prostul Panticeului, se trezi a fi cea mai bună partidă de însurătoare de pe mai multe sate şi după domnişorul Gheriu, cel mai bogat om din sat.