Tags

, ,

Întrebarea domnişoarei Maria nu îl descumpăni pe Grigoraşu Purecelui, ci mai mult îl întristă. Pentru că înţelese pe loc cum toate zilele în care rămăsese ţintuit la pat şi trăgea să moară au căscat o altă prăpastie de netrecut între el şi oamenii satului; firele nevăzute ale legăturilor dintre săteni au început să se aşeze altfel, scoţându-l în afara existenţei lor. Putea să fi trecut cu mult mai mult decât o lună de când îl atacase câinele, mai bine de două săptămâni de la plecarea Şalmei lui Mendel, fiica hangiului, care îi turnase – vreme de câţi ani? – jinarsul în pahar în fiecare dimineaţă, ar fi putut să fi trecut ani de zile până când purtarea sălbatică şi reţinută a domnişoarei ar fi îngăduit ca poveştile satului să ajungă la urechile ei, până când această femeie necoaptă care stătea în faţa lui privindu-l cu ochi uimiţi să afle despre el şi curvele din Viena. Nu că nu ar fi ştiut că de la sosirea surorii Gheriului, casele din inima satului roiau de oameni, de la Lodovica lui Şandor care aducea aproape în fiecare dimineaţă pâine scoasă din cuptor şi cozonaci pentru domnii cei tineri, la Maria Brancii care, nici bine nu îşi slobozea animalele în ciurdă şi fugea să deretice salonul cel mare, să şteargă praful, să adune hainele murdare, la Ana Sofiei care îşi făcea mereu de lucru în bucătăria dinspre vale, nu că nu s-ar fi gândit la faptul că păţania cu leacurile vrăjitoarei ajunsese până la urechile domnişoarei Maria, cu atâtea guri slobode şopotind, vorbind şi înfoind vorbele adunate de prin sat. Întristat de cât de puţini panticeuani au dat pe la el la ceas de boală grea, de cât de puţini i-au purtat de grijă când zăcea cu rănile purulente pe el în patul lui Margit, amărât peste puteri de plecarea fiicei hangiului şi înfuriat la culme de prostia evreului care nu pricepea rostul lumii, Grigoraşu Purecelui se văzu în întrebarea rostită clar, tăios de vocea acestei femei din altă lume „Deci, ai de gând să mă întrebi, sau nu despre curvele de la Viena?”, se văzu încă o dată ca un urs jucând după muzică, pentru veselia şi batjocura celorlalţi. Aşa că îşi drese glasul şi spuse:

-Dragă domnişoară, io nu mă îndoiesc că dumneata ştii tare multe din locurile pă unde ai umblat, da bagă bine de samă, că în Panticeu aiesta, nici cele pă care le ştii deja, nici chiar cele pă care le afli nu te-or ajuta la mare lucru. Pântru că uărice pricină te-ar fi adus aici, şi uărice pricină te-ar alunga, dumneata tădeauna în uăchii uominilor din Panticeu îi rămâne o străină, cu nimica mai brează decât celelalte vinituri din celelalte sate. Şi baiu îi că dacă nu eşti di-a locului, nu numa uominii, ci şi locu  sâmte că acolo unde eşti, nu îi rost de dumneata. Poţî sta tătă viaţa aci, da’ rostu ţ-o rămas în alte meleaguri şi nicicând nu-I pute să-ţî găsăşti aşezarea şi înţălegerea pântre străini. Pântru uominii, dihaniile şi duhurile ce şi-o aflat sălaju în dealurile aieste, tătă Viena dumitale, cu curvele şi împăratu ei cu tăt, îi numa cât on câtun di pă o vale, cât Cătălina.  Aşe că tăt ce îi afla, îi afla fără rost.

- Nu caut nimic, se grăbi să îi răspundă domnişoara sec, pierzându-şi răbdarea în faţa acestor vorbe care  anunţau să se întindă mult prea mult înspre amiază şi care luaseră o întorsătură sfătoasă, dar Grigoraşu Purecelui o întrerupse râzând hămăit:

-Hem, hem, făcu el, nici io nu căutam nimic la unşpe ai când am pus picioru pântru prima dată în satu aiesta, nici Şalma nu căuta nimic când după ce a rămas orfană de părinţî,  Mendel o luat-o de suflet şi o adus-o cu sora-sa aici să slujească la han, nici domnişoru Gheriu nu căuta nimnică, când în loc să vândă moştenirea armeanului, o rămas să să aşeze în casăle lui, numa bagă de samă, domnişoară, că locu aiesta în care ai ajuns, nu-i on loc oareşicare, nu degeaba şi-o făcut dracu lăcaş tumna în pădurea Panticeului. Aicia, uări eşti de-a locului, uări eşti străin şi mulţî îs cei născuţi aici care îs streini şi mai sunt on rând viniţi din alte părţi care îs de-a locului.

-Eu una voi pleca în curând, spuse domnişoara ridicându-se în picioare, aştept doar să se topească zăpada! şi dâdu să facă câţiva paşi înspre uşă, ca să îl conducă pe bătrân, dar acesta rămase pe loc, plescăind:

-Hem, hem, om trăi şi om vedea, sau n-om trăi noi, dar or vedea alţîî. Aşe cum ţ-am spus şi n-ai băgat de samă, noi amândoi aşteptăm, dumneata să piară omătu şi io să îmi gat făcuta în satu aiesta, ş-apoi să îmi hodinesc oasăle în somnu al de veci, că îs trecut bine de nouăzăci de ani şi nici umbra me nu îşi mai află locu pă pământu aiesta. Da nu poci isprăvi defel viaţa asta, fără ajutoriu dumitale, şi am o mare rugăminte să îţi fac, una di la străin la străin, pântru că şi io şi dumneata, domnişoară, suntem streini p-aicia…

În sfârşit, după atât de multe învârtiri printre vorbe, pricina pentru care Grigoraşu Purecelui venise să o vadă avea să fie rostită răspicat. Domnişoara luă rând pe rând puii de pisică aduşi dis de dimineaţă de la Mâţu, îi aşeză în coşul înalt de paie şi apoi aruncă o privire pe fereastră, înspre curte, unde Şofron învârtea în mâna stângă lopata pentru zăpadă sprijinindu-se cu spatele de unul din stâlpii cerdacului, iar Găvrişoaie, aproape de nerecunoscut sub sumna cu care era încotoşmănată, îi vorbea aprins, apăsând fiecare cuvânt cu o aplecare a capului, ca şi cum ar fi vrut să i le îndese bine în cugetul ascultătorului ei. Grigoraşu Purecelui aştepta stingher, iar chipul lui îşi pierduse expresia de batjocură care îl însoţea pretutindeni; nu era nici încurcat, nici umil, ci peste poate de nedumerit de prezenţa lui acolo, de toate cele pe care le rostise şi pe care avea încă să i le spună.  După ce domnişoara trase zăvorul de la intrare şi se aşeză în faţa lui, de această dată ascultându-l, moşul îşi drese glasul şi continuă:

–…. streini p-aicia. Acu şaizăcişiceva de ani când am vinit io în Panticeu, tătă lumea s-o uitat la mine şi o văzut nimica altăce decât ficioru curvii di la Cluj. Pântru că io, domnişoară, nu m-am născut aiciea, ci la Cluj, pă Katta Utca, drumu care iesă din oraş şi mere de-a lungu Someşului cătă Mănăştur, unde nu găsăşti nimic decât cuprăraie, şi unde pă vremuri să mai opreu ţâganii cu corturile, în costa dealului Cetăţîî. O fost război şi apoi o fost fomete mare şi mama me o rămas fără tata care nu s-o mai întors di la oaste. Ce să fi făcută, o femeie sângură, gravidă, că Tătariu, tatu-so ei, o murit într-o groapă cu lipitori şi ea s-o trezât sângurâ pă lume? Pă niamurile tatii di la Panticeu, nu le-o fost cunoscută niciodată şi nici n-ar fi avut mare voie să plece di la Cluj, aşe că şi-o găsât de lucru la cuprărai cu curvele. Întie s-o băgat să facă curat şi să strângă pă acolo, şi apoi după ce o născut, s-o lăsat şi ea să facă on ban în plus. Da să ştii di la mine domnişoră, că pă cât îs curvele de ocărâte la lume, pă atâta îs ele die curate la suflet. Că io, până am crescut pântre ele, am dus-o numa într-o veselie, în ponturi şi poveşti despre cum îi făcută lumea asta, cum îi ea legată şi dezlegată de poftele uominilor, una mai de pomină ca alta. Până o dat bola în panticeuani şi bunicului i-o murit tăţi nepoţîî şi abie atunci şi-o adus aminte, că dacă nu mai îi bun calu, îi bun şi măgariu. Şi nu bine eram trecut de zăce ai, când o vinit bunicu să mă ieie di la curve, să mă aducă să cresc în Panticeu cu el, că el îi om sângur şi s-o trezât fără nepoţî. Aşe am ajuns io aici şi de cum am pus picioru în sat, din ficior de curve nu m-or scos aieştia. Aşe ca am crescut povestindu-le numa de curve şi tare s-or mai veselit la poveştile mele, că ştiem mult mai multe decât ai mai bătrâni uomini din sat. Numa că vezî dumneata, o vinit, s-o născut şi o trecut on neam de uomini şi după ei altu, şi iară altu, până când nime nu o mai ştiut de săraca mama me şi de viaţa ei, da şi atunci, până în zua de astăzi, tăţi să uită la mine ca la o mnirătură care nu-i de-a locului. Şi nu le-o povestit nime, că li să traje di la aeru pă care îl suflă şi apa pă care o beu din fântâni, că locu aiesta mă ştie de strein. Numa când mai ajungem la Cluj cu bucate de vânzare şi trăgem la cuprăraiu di pă Katta Utca mă sâmţăm acasă pântre a mei, şi până amu câţiva ai cănd m-am scoborât din Valea Ierii unde m-o dus dracu în zbor, tăt acolo mi-am găsât bună primire şi acoperiş deasupra capului. Am rămas de mas tri zâle la Julika néni, pă care o ştiu de când era mică şi care conduce şi drămuieşte treaba la cuprărai şi care tare s-o mai bucurat să mă vadă. Numa panticeuanii aieştia nu să bucură niciodată când te văd, numa te povestesc şi vor să îşi bată batjocura de uomini, sau să le ţâie predici ca Zbengu despre anarhia sălbatecă. Îi vede şi dumneata pă pielea dumitale cum te-or ponegri, nu pă faţă, că să fac pă ei când văd că o muiere să ţâne dreaptă în spate, da pă din dos vor izvodi tăte răutăţîle pământului. Înţăleg din întrebarea dumitale că ţ-or împuiet capu cu tăte prostiile de care mă ţân io, spre marea lor ruşine. Numa că, vezî bine, domnişoară, ruşinea îi numa a ăluia care u-o sâmte. Şi io unu, am vinit aci fără nici o ruşine să te rog, aşe ca di la on străin la o streină, io te rog să faci bine să ajutăm pă cineva.

Domnişoara îl ascultase cu o nemulţumire crescăndă. Se simţea adulmecată la fiecare întorsătură a frazelor moşului, de fiecare dată când căuta să îşi facă loc în cugetul ei, îmbunând-o, atrăgând-o de partea lui în poliţele de o viaţă pe care le avea el de plătit panticeuanilor, ca şi cum i-ar fi gustat fiecare încordare a trăsăturilor feţei cu o limbă bifurcată de şarpe. Omul din faţa ei aluneca prin vorbe, învăluia, bătea mereu când înainte, când înapoi, ţesând o pânză în care aveau să fie prinşi amândoi, ei, complici ai unei taine, ai trecutului lui proaspăt mărturisit şi nu în ultimul rând, părtaşi ai acestei stări, a acestui fapt de a fi, care suna nefiresc în gura ştirbă a bătrânului: streinii. Or, ea nu era o străină, pentru că, în fapt, ea nici măcar nu era acolo, nici nu venise, locul acela nu însemna pentru ea altceva decât o pauză, un refugiu de o clipă, o singură iarnă sub albul zăpezilor, atât. Un pas înapoi, o ascundere, pe care nu trebuia să o numească, pentru care nu trebuia să dea socoteală nimănui. Şi mai era un lucru pe care îl înţelegea destul de bine: nici el nu era un străin, în ciuda amărăciunii şi a bătrâneţilor şi a răutăţilor adunate o viaţă întreagă, ba din contră, putea în închipuirea ei să vadă cum peste ani şi ani Traianu Ioanii va îmbătrâni la fel, poate mai puţin încărcat de pilde, dar cu aceeaşi legănare învăluitoare a cugetului, cu aceleaşi capcane alunecoase ale vorbelor aruncate în faţa celor ce îi vor asculta.

-Faptul că mi-ai mărturisit aceste lucruri tainice din trecutul dumitale nu mă obligă cu nimic, nu aruncă asupra mea povara de a-ţi duce la îndeplinere rugămintea, rosti tăios domnişoara, dar spune o dată, ce pofteşti de la mine?

  – Hem, hem, îi răspunse moşul, prvind-o pe sub sprăncene, dumneata domnişoară te fereşti de mine ca de dracu şi tare bine faci. Niciodată o fată ficioară nu poate avea prea multă băgare de samă la vorbele bărbaţâlor, numa că pă cât eşti dumneata de prevăzătoare, pă atât de necugetată şi de zorită îi Şalma asta a lui Mendel. Mie mi-o fost dragă de când o fost mică, că o-am sâmţât că nu mulţî pureci a face pân Panticeuu aiesta şi că pă când ne-a şi lumea mai dragă, numa u-om vede că să duce di pă aci. Şi aşe o fost, numa că nu m-o prins pă mine treaz şi sănătos, să îi pot spune ce să facă, ci s-o pornit de nebună pă zăpadă în miez de iarnă după cai verzî pă păreţî. Tare mă năcăjesc că s-o dus, da şi mai tare mă năcăjesc când mă gândesc la ce o aşteaptă, pântru că s-a trezî sângurâ în lume, fără nime la cine să poată trage. Şi dumneata ştii că aşe îi, ştii că nu mă frământ degeaba. De asta am vinit să te rog, dacă ştii cumva cum să poate da de ea, scrie-I, fă bine, dacă dă de greu, să margă pă Katta utca şi să întrebe de Iulika néni, care dacă află că o-am trimăs io, tare bine a cota de ea. Poate nu îi consâmţî la gându meu, domnişoară, da crede-mă pă cuvânt că on cuprărai îi on loc mai puţân de ocară decât multe altele. Decât să moară de foame şi de frig, mai bine acolo.

Aşadar, încă o dată era vorba despre Şalma, îşi spuse domnişoara. De când venise, rând pe rând scrisoarea lui Nagyvary i-a adus în cale pe Traian, pe Mendel, pe Niculae din Deal, pe Grigoraşu Purecelui, mai puţin pe tânăra evreică, pe care a văzut-o o singură dată, în ziua în care venise să o invite la şezătoarea Filipoaiei şi o refuzase rece. Şi da, mai era dimineaţa aceea a plecării Şalmei, când nu se luminase încă de ziuă şi satul de abia începea să se trezească, iar ea ieşise pe prispă cu cursa de şoareci în mână şi se lipi de spatele Gheriului, clipa aceea în care Traian dădu bice calului, sania se urni cu greu în zăpada din ocol şi dintre cojoacele în care era învelită pe capra saniei, Şalma se uită la ea, sau undeva în direcţia ei şi îi făcu cu mâna, alert, grăbit. Aşa cum face cu mâna Hortensia, copila Căuaciului, înainte de a alerga acasă, cu toată bucuria jocului şi a fugii. Şi asta i-a rămas în minte domnişoarei, din acea dimineaţă, sau din acea noapte încă nerisipită în aburii zorilor, gestul acela care nu se face, care rupe aşezarea firească a lucrurilor: plecând, Şalma i-a făcut cu mâna ei, unei nescunoscute, lipite în beznă de trupul fratelui ei, cu o bucurie care nu era nici ea de-a locului, vorba bătrânului. Ea nu era o străină, nici Grigoraşu Purecelui nu era străin, însă bucuria aceea, forţa ei dezarmantă în clipa în care te desprinzi şi laşi în urmă tot ceea ce ai cunoscut, era, fără doar şi poate, străină de ceea ce cunoscuse până atunci.

-Bine, răspunse într-un târziu domnişoara, ridicându-se încă o dată şi de această dată aşteptând ca Grigoraşu Purecelui să se scoale, opintindu-se în cârjă, îţi făgăduiesc că am să îi scriu din partea dumitale, însă nu pot şti dacă scrisoarea mea o va mai găsi.

-Mare mulţâmită, domnişoară, răspunse badea Grigoraş şi chipul i se lumină de mai vechea lui privire hâtră şi batjocoritoare. Făcu câţiva paşi până în pragul uşii de la intrare unde îl aştepta deja tânăra femeie cu mâinile în poale, se postă locului privind curţile largi ale Gheriului şi grădina care se întindea în spate până înspre Hagău, cu troienele de zăpadă aplecând până în pământ crengile pomilor. Omătu aiesta, omătu aiesta, hem, hem, să duce, domnişoară dragă, nu mai ai tare mult de aşteptat, plescăi moşul, da tare mă tem că dumneata îi rămâne locului!, mai adăugă el, tuşind adânc şi scuipând o flegmă galben-sângerie în zăpada din faţa casei.