Tags

, , , , , , ,

Pentru că nici una din vechile case ale Panticeului nu s-a păstrat, în sfârşit pot posta pe blog o fotografie cu conacul baronului Miklosi, renovat în 1898. Actualmente, “castelul din Dârja” e proprietatea lui Marc Alexandre si puteţi obţine mai multe informaţii despre el la http://chateau-de-darja.net/)

În acea noapte, cele două case aşezate de o parte şi de alta a văii care taie în două piaţa satului şi-au ţinut lumânările aprinse până târziu în aşteptarea omului cu ochi galbeni. Nu numai domnişoara Maria ci şi Maria lui Maftei, pomenindu-se cu Traian ameţit, adus de Pavălu Sofiei, mai mult mort decât viu de spaimă, se văzu nevoită să cheme doctorul, pentru că rana din ceafa cumnatului ei înroşită de sânge părea să aibă nevoie de îngrijiri care depăşeau cu mult priceperea Moaşei.

Niculae din Deal bătu în zadar la uşa lui Kôváry Császár Lőrinc, unde află că de mai bine de o săptămână doctorul era oaspete în conacul baronului Miklosi din Dîrja, a cărui soţie aştepta să nască. Totuşi, cum nu era să se întoarcă fără un leac pentru domnişorul Gheriu şi cum calul era gata înhămat la căruţă, nu mai stătu pe gânduri, ci se porni pe drumul Dîrjii. Până una alta, pentru domnişoara Maria şi fratele ei, până şi doctorul sau Miklosi însuşi aveau să închidă ochii la ora târzie şi întunecată în care Niculae avea să le calce pragul. Îi era groază să se arate în faţa lui Miklosi cu vorbele lui încurcate, dar pe Kôváry Lőrinc îl cunoştea bine, încă din primii ani ai copilăriei în care crescuse în casa Moaşei, când între bătrână şi tânărul medic, proaspăt sosit în sat, se iscase un război de pomină. Nu pentru bolnavii evrei sau unguri, care oricând s-ar fi lăsat bucuroşi pe mâna tânărului şcolit în vreuna din urbile imperiului, ci din pricina românilor care se uitau cu neîncredere la acest bărbat ungur ale cărui mers şi căutătură nu semănau cu nimic din ceea ce cunoscuseră ei până atunci şi în consecinţă, ar fi ales oricând boscoanele Moaşei. La urma urmelor, nu ochii lui galbeni, sticloşi, de pisică bolundă îi ţineau la distanţă, ci faptul că nimeni nu pomenise până atunci vreun om care să fie într-atât de spălat, de curat, încât întreaga lui făptură să fi părut de sticlă întocmai ca ferestrele spălate înaintea sărbătorilor.

-          Cu doftoru aiesta de ungur nu-I lucru curat, le spunea femeilor Ioana, mama lui Traian, că îi atăta de tistoş, că şi de l-ai scoate din căcat, pus pă lângă on uom de rând, tot ar arăta şurluit cu o sută de ape.  Ş-apoi cum Domne feri să laşi să să apropie de tine şi să umble cu trupu tău unu căruia şi de trupu lui i-i tare scârbă dacă şi-l spală atâta? Nu-i mai de treabă Moaşa care să pişe pă răni şi mestecă ierburile cu scuipatu ei înainte să ni le lipească de frunte? Trupu’ ascultă de lejea trupului şi carnea răspunde la carne, nu la uăiegi de sticlă şi ace de împuns! şi vorbele astea ale Ioanei fuseseră luate şi purtate pe buze în tot satul, ca şi cum ar fi fost un adevăr ştiut de multă vreme din moşi strămoşi.

Numai fetele fecioare adunate la şezătoarea din casa Filipoaiei gândeau altfel, că dacă tot trebuie să te atingă un bărbat, mai bine să o facă unul tânăr cu mâini curate şi vorba la fel de îngrijită, deşi nu era nici prea vajnic, nici prea înalt, mai degrabă potrivit de statură, suplu şi cu chipul alungit ca al unei vulpi. Şi apoi, oricât ar fi poftit ele la Kôváry Lőrinc, oricât de mult şi-ar fi dat coate şi s-ar fi hizlit când trecea pe lângă ele pe drum, dincolo de a le da bineţe în ungureşte, doctorul nu se oprea la poveşti, nici nu îşi făcea prea mult de lucru cu românii. Era nelipsit în fiecare Duminică de la biserica reformată din sat şi pe vremea când încă groful mai venea prin Panticeu, îşi făcea veacul mai mult în conacul de pe valea Elciului. Şi se arătase în mai multe rânduri destul de pornit pe practicile Moaşei, care, din câte ameninţa el, risca să le provoace bolnavilor infecţii serioase, dacă nu chiar moartea. Niculae îşi amintea din primii ani de viaţă, cum de câteva ori şareta grofului se oprise în faţa casei Moaşei, cu caii priponiţi de tatăl său Partic lângă gard, pentru ca Kôváry Lőrinc să sară sprinten de pe capră şi să prindă a-şi rosti ameninţările, cu voce joasă, calmă şi rece, dar cu ochii scăpărând de un galben înfuriat. Ce anume îşi spuneau doctorul şi moaşa Niculae nu putu pricepe, căci vorbeau în ungureşte şi el de abia reuşise să înveţe primele cuvinte în română, dar ştiu că omul acela venea din lumea îndepărtată a tatălui său, aceea a cailor şi a grajdurilor grofului în care nu călcase niciodată. Ceea ce Niculae avea să afle mult mai târziu era că doar la insistenţele doctorului, Partic îl luase din casa moaşei ca să îl aducă acasă, numai că în loc să îl trimită la şcoală, mai apoi îi dădu drumul cu oile pe dealuri.

Timp de şapte luni de la sosirea lui în sat doctorul nu fu chemat în nici una din casele românilor, până se îmbolnăvi de plămâni Nica, nevasta Căuaciului. Era ftizie, asta putea să o spună oricine, pentru că boala se moştenise în familie şi trecuse de la un frate la celălalt, ducându-i rând pe rând în groapă şi pentru astfel de boală nu era alt leac decât marea milă a Domnului; totuşi, Căuaciu îşi făcu curaj şi îl chemă la ea pe Kôváry Lőrinc. Sub îngrijirea lui şi a Lodovicii, care, pe atunci încă fată fecioară, îşi luă pe umeri bucătăria şi grijile gospodăriei fratelui, Nica mai trăi opt ani şi o născu pe Hortensia, ceea ce se dovedi a fi destul de mult pentru o ftizică care deja începuse să îşi scuipe plămânii afară. Mai cu seamă în perioada în care Nica rămăsese gravidă cu Hortensia, doctorul îşi luă pacienta în serios, obişnuind să vină de mai multe ori pe săptămână în casa Căuaciului, până acolo încât satul începu să vorbească că altele sunt pricinile pentru care paşii îl mână mereu către casa dinspre Dîrja. Ba încă şi Grigoraşu Purecelui îşi făcu drum până la Lodovica ca să îi spună cu gura lui următoarele:

-Tu, fată, dacă tu ai ave destulă minte în cap, pre cum nu ai, că nu ai di la cine moşteni, ţ-ai ridica polele în cap dacă tăt vine mâciocu aiesta cu uăchi galbini pă aici. Nem tudom magyar, Lodovică? Nu-I bai, că curu nu ştie carte, nici cât Niculae, ficioru ala prost al lu Partic. D’apoi nu vezî tu cu uăchii tăi cum să tăt învârtesc pă la casa ta ţangăii aieştia de Găvrişuţ şi Şandor şi Mafteiu Ioanii? Uări cu care dintre ei te-ai mărita, tăt prost îi umbla, că niciunu nu are ce le trebe, nici în ocol, nici în cap. Barăm unguru aiesta îi o ţâră mai domn decât troagherii ieştialalţî şi te-a face domnă. Asta, bunânţăles, dacă nu pune uăchii pă o unguroaică, pântru că alea îs tare bune bucătărese şi îs tare răle de muscă. Amu io ştiu că nime nu face în Panciteu aiesta aşe cozonaci buni cum ştii face tu, cât îi fii tu de tânără, da mai ai de lucrat la treaba celaltă, hem, hem, ca să îţi arădui şi tu o viaţă cum scrie la carte.

Vorbele moşului se adeveriră în curând, căci Kôváry Lőrinc se însură curând după aceea cu o săsoaică, se aşeză la casa lui şi în anii care urmară, în vreme ce Lodovica îşi blestema viaţa alături de Şandor Bolundu, doctorul avu două fiice şi se împrieteni cu baronul Miklosi din Dîrja. Acolo avea să îl găsească Niculae din Deal, în noaptea de Sfântul Ioan al iernii a anului 1899, găzduit într-una din camerele dinspre vale, în aşteptarea clipei în care doamna Miklosi avea să aducă pe lume ultimul descendent al familiei. Aşa că, la o oră după ce domnişoara Maria îşi găsi fratele prăbuşit fără cunoştinţă, Kôváry Császár Lőrinc, omul cu ochi galbeni, urcă în căruţă alături de Niculae şi porni în grabă către Panticeu.