Traian nu credea nimic din toate astea. De mic îl învăţase Ioana să nu se teamă, pentru că aceste izvodiri ale minţii omeneşti sunt făcute pentru copiii proşti, care nu ştiu când e vremea să doarmă şi când trebuie să se poarte cu băgare de seamă, ca să nu îi supere pe ceilalţi. Aşa că nu aveau decât toţi Grigoraşii Purecelui şi Lehele din lume să vorbească despre vrăjitoare şi zborul lor cu dracu, să împuie capul prostimii. Ştiuse de la bun început că nu era nici un pricolici, că cineva îşi bătuse joc de moşu Grigoraş şi de amărâtul de Mâţu, însă nu se gândise, nu pusese lucrurile cap la cap aşa ca acum. Pentru Maftei nu era greu să îşi mânjească capul cu ceva unsoare roşiatică şi să îşi adune toate mizeriile în păr, ca să maimuţărească craniul crăpat cu creierii scurşi, al bătrânului Partic. În ziua când Partic a murit, atunci când s-a întâmplat minunea şi caii l-au izbit cu copitele de peretele grajdului, Ioana făcuse plăcinte şi îl chemase pe sărmanul Niculae la ei la masă. Apoi, pentru că Niculae se ferea să îşi întâlnească prea des tatăl, Ioana a pus într-un ştergar trei plăcinte şi le-a trimis lui Partic prin Mafteiu. Aşa se face că a ajuns primul la grajduri şi l-a găsit cu capul strivit, cu calota căzută într-o parte şi o dâră de sânge, cleri, piele şi păr scurgându-se către ţeava care scotea pişalăul în spatele clădirii. În seara aceea, a tras o beţie straşnică ca să şi-l scoată din minte, însă ani de zile după toată întâmplarea, Mafteiu se trezea din somnul său leşinat de beţiv, înjurând şi vărsând pe jos, în faţa patului, spunând că iar a visat cu Partic. Nimănui altcuiva nu i-ar fi putut trece prin cap să maimuţărească leşul descărnat al grăjdarului lui Páncélcsehi, şi apoi, ce altă cale mai bună de a umbla linştit prin marginea satului, pe după case şi poieţi, fără ca oamenii să intre în vorbă cu tine? Pe măsură ce se gândea, Traian îşi înlătură rând pe rând toate îndoielile. El trebuia să fie, Mafteiu cel neînecat, ce umbla nopţile pe uliţa din jos a satului, de la cimitirul dinspre Recea Crîstor, până în livada lui Şandor, apoi, de-a lungul văii pe unde putea foarte bine să ajungă, ferit de privirile oamenilor, la marginea propriei sale grădini.

Numai că toată ascunderea, pânda şi rătăcirea asta nici măcar o nebunie nu mai era. Era pur şi simplu o prostie. Dacă îl ţinuse în viaţă bunul Dumnezeu, la ce bun să mai stea ascuns şi să se umple de amărăciune, văzând cum viaţa merge înainte fără el, fără să îi ducă nimeni dorul? Era un chin, fără cap, fără coadă şi fără rost. Aşa că gândind astfel, Traian hotărî să pună capăt acestei prostii fără de seamăn. Dacă asta vroia Mafteiu, să îl prindă la cotitură, să îi sară în spate pe neaşteptate, asta o să îi dea, gândi, şi se porni pe uliţa din jos, înapoi, dincolo de casa Susiţei, înspre cimitirul cel vechi în care era îngropat Partic. Pe timp de vară, locul era unul dintre cele mai frumoase din întreaga vale a Panticeului, pentru că ungurii nu îşi lăsau morţii în voia putrezirii şi a pământului aşezat sub cruce, ci îşi curăţau mormintele şi plantaseră cele mai neasemuite flori, unele dintre ele aduse de departe, din Ungaria, de pe malurile Dunării şi din parcurile împăratului. Întins de-a lungul întregului deal ce priveşte în faţă drumul care duce către Elciu, vechiul cimitir se transformase într-o grădină a tuturor parfumurilor care persistau greoi în aer, de primăvara până în apropiere de Ziua morţilor, când dealul se umplea de lumânări şi flori aduse în ulcele de lut de prin curţi şi livezi. La înmormântarea Ioanei când au urcat cu sicriul şi au numărat o sută de paşi la dreapta, ca să găsească groapa, ascunsă în spatele unor tufe de liliac, de o parte şi de alta a aleilor, înflorise lavanda şi până şi lutul galben, aruncat în marginea gropii, părea îmbibat în uleiul greu al florilor vineţii. O îmbrăcaseră într-una din rochiile care îi rămăseseră în dulap de fată, de dinainte de prima naştere, un strai unguresc, alb cu mânecile înfoiate sub pieptarul negru şi flori mici roşiatice cu frunze verzi care cădeau ca o ploaie pe falduri de la brîu în jos. Era, se gândise el atunci, o rochie făcută pentru acel loc, pentru acel cimitir şi ar fi trebuit să ştie de prima dată când a îmbrăcat-o că aici va sfârşi. Numai că acum nimic nu mai semăna cu locul înverzit şi răcoros al verii. Până la mormântul lui Partic copiii făcuseră poteci, ba chiar şi alte urme urcau şi coborau. Va trebui să îl anunţe pe Niculae că cineva scormonise pământul de pe mormânt şi din loc în loc se puteau zări tăieturile drepte ale hârleţului. Lutul era îngheţat şi oricine ar fi încercat să îl sape a trebuit să se lase biruit de strânsoarea de neînduplecat a ţărânii, dar nu zăbovi prea mult acolo, ci urcă, dincolo de tufele de mălin, acum acoperite de omăt din toate părţile, deasupra mormântului Ioanei. Vlaik Ilona scria pe crucea din lemn şi Traian înlătură cu mâna omătul de pe slove. Se puse să aştepte. În depărtare, printre dealuri, putea zări prima casă din Elciu, dar Panticeul rămăsese ascuns dincolo de crengile mălinilor, de tufele de iasomie şi de castanii care umbreau mai încolo mormintele. Aici nimeni nu îi vedea. Dacă trăgea aer adânc în piept, putea simţi miros de lemne arse, de gunoi de grajd, şi de undeva de departe, ca o promisiune abia îngăimată a primăverii, seva unor fire verzi de iarbă. Apoi da, propria lui nelinişte.

Numai că Mafteiu nu veni. Ca atunci când îl pândise la geamul Susiţei şi celălalt s-a dus să vegheze lumânarea de la ferestrele domnişoarei. Şi totuşi, ce căuta acolo? Ce rost avea, se întrebă Traian întorcându-se către casă, în ce fel asta ar fi putut fi parte din planurile răuvoitoare ale celuilalt? Venise poate să îşi pândească nevasta şi copiii şi printre ramurile sălciilor l-a atras lumina aprinsă întreaga noapte în odaia Mariei Gheriului. Şi de ce a urcat malul? De ce a dat ocol casei? Apoi se înspăimântă, înţelegând că domnişoara doarme singură în casele dinspre vale, fără nimeni lângă ea, cu domnişorul Gheriu ferecat în odăile casei dinspre piaţ. Şofron şi Maria se întorceau în fiecare seară la casa lor din uliţa Braniştii, iar domnişoara rămânea singură, ea şi lumina ei. Şi că dacă ar fi să păţească ceva, dacă ar fi să o găsească fără cunoştinţă, toată vina avea să cadă pe umerii lui. Nu era cel care schimbase vorbe reci cu ea în curtea lui Şandor Bolundu? Şi nu îi spusese domnişoara lui Şofron că pe Traianu Ioanii nu mai vrea să îl vadă prin curţile ei niciodată? Şi se prea poate ca într-una din dimineţi, Zbengu, care locuia deasupra satului să îl fi văzut urmărind-o, urcând Hagăul la câteva clipe după ce ea şi câinele trecuseră de coama dealului. Şi dacă o dată nenorocirea venise, nu din vina lui, ci prin mâna lui, lovindu-i fratele, putea să vină şi a doua oară, căci iată, el se luase pe urmele ei şi îndărătul lui pândeau alţi ochi. Şi îndărătul lor, al tuturor, pândea neînduplecată soarta. Asta nu ştia această domnişoară, venită de prin ţări străine, cât de primejdioasă e în acest sat noaptea şi câte se pot întâmpla unei femei singure care îşi pune lampa în fereastră. O lumânare aprinsă e o chemare, asta credea şi el, pentru cei care umblă noaptea, pentru ochi întunecaţi de pofte şi paşi nestatornici. Ajungea doar ca ei să te simtă, să îţi prindă de veste şi să îţi adulmece frica, să arunce în lături împotrivirile unui simplu zăvor, căci un zăvor tras este doar o spaimă, nu şi o apărare. Să izbească uşa de pereţi şi rafala de aer să stingă lumânarea, să înlăture tot ceea ce i-ar putea sta în cale, cu mâini bătucite şi îndelung pregătite. Pentru omor.

-Când o văzut că nici tu, nici io nu îl mai răbdăm, s-o dus văzând cu ochii, îi răspunse văduva, s-o dus până o ajuns departe departe, poate pă la munte, acolo pă unde l-o dus dracu pă Grigoraşu Purecelui.

Traian ştia că vorbele ei nu nici o noimă. Într-adevăr, era nefiresc ca la mai bine de trei luni de la pieirea lui, nimeni să nu îi fi zărit oasele risipite, împrăştiate de fiarele pădurii sau leşul putrezit prin ceva răzoare neumblate, dar era la fel de adevărat faptul că nimeni din satele de prin prejur nu îl văzuse trecând pe drum. Ar fi putut să se fi pornit, furios din cale afară, străbătând zile şi nopţi desişul întunecat al pădurilor, ca să nu mai vadă oameni, ca să nu le mai rabde chipul şi să nu le mai răspundă. Chiar şi aşa, nu avea nimic la el, nici bani, nici alte lucruri de preţ, nu vorbea foarte bine ungureşte, ca să îşi găsească vreun rost la oraş, iar faptul care punea capac la toate era că nu cunoştea pe nimeni sau cel puţin, pe nimeni care ar fi fost îngăduitor cu firea lui cea sălbăticită. Dacă nu murise – şi aici Maria avea dreptate, se prea poate să nu – singura cale cu putinţă pentru el a fost să se întoarcă înapoi în sat. Chiar atunci, în ceasurile deznădăjduite ale acelei dimineţi când oamenii o porniseră care încotro să îşi caute agoniseala risipită de ape, ar fi putut să se întoarcă nevăzut de nimeni şi să îşi găsească un loc de pândă. O ascunzătoare din care să le vegheze paşii de aproape, să le măsoare răsuflarea, să îi privească atunci când dorm, rătăcind în beznă doar el şi duhurile nopţii, aşteptând clipa nefastă când va putea să se răzbune, nu pe nevasta lui, ci pe acest frate mai mic, care ridicase mâna asupră-i, aducându-l în primejdie de moarte.

Curând după aceea, în seara în care Maria îi spuse că nu se cade să mai rămână la ea în casă, pentru că rămăsese iarăşi grea, şi tocmai asta nu le mai lipsea, o nouă pricină de învinuire, ca şi cum nu fuseseră deja însemnaţi în cuget, Traian consimţi să plece. Se simţea mai în siguranţă în casa lui Niculae din Deal, însă nu conteni să revină în fiecare seară, să îi aducă Mariei lemne şi apă în casă, să cureţe la bivol, să îi aştearnă de dormit şi la sfârşit să zăbovească câteva clipe pe malul văii de unde putea privi oblu înspre ferestrele domnişoarei Maria. Chiar dacă toate îşi desfăşurau cursul lor de până atunci, lui i se ascuţiră simţurile. I se părea că aude, mai ales noaptea, paşi în zăpadă, care îl urmăreau de la o oarecare depărtare, deşi nu putea să distingă nici un contur. Chiar şi ziua i se întâmplase o dată sau de două ori, când Mendel îl trimise cu treburi pe uliţa din jos, să se simtă pândit, cercetat de o o privire care venea de pretutindeni şi deopotrivă de nicăieri. Însă dacă era într-adevăr Mafteiu, dacă fratele lui se întorsese coclind pe ascuns planuri de răzbunare, unde se putea ascunde în miezul gerului de iarnă şi ce ar fi putut găsi de mâncare de trei luni de zile?  Atunci începu să întrebe în cârciuma lui Mendel pe bărbaţii care veneau pentru un pahar de ţuică, să iscodească, să ciulească urechile, căutând o poveste despre nemulţumirea vreunui panticeuan căruia i s-a furat de curând, ori o pâine, ori un cozonac, ori o oală cu mâncare. Istorisirea veni curând: cu câtva timp în urmă, Mâţu se pomenise cu Susiţa năvălindu-i în casă cu o falcă în cer şi una în pământ şi strigând ca din gură de şape:

-Da-o-ar bola să deie în curvele tale de mâţă, fute-le-ai, că mi-or mâncat tri spete de slănină, la care Mâţu o întrebă dacă găsise ceva urme de şoric, de slănină muşcată, pentru că mâţele lui rareori se întâmplau să prindă ceva, fără să îl aducă mai întâi pe prispa casei. Şi apoi, nu aveau cum să mănânce dintr-o dată trei table mari şi groase de slănină, oricât ar fi fost pisicile lui de mari şi de hapsâne.

Adevărul e că Susiţa nu le văzuse nici urcând în podul casei, nici nu găsise vreo urmă – tablele dispăruseră cu desăvârşire, dar la hoţi nu se putea gândi. Ar fi auzit paşi, căci era toată vremea acasă şi în plus, cine dintre cei mai prăpădiţi oameni ai Panticeului ar fi îndrăznit să se pună rău cu ea, căci nu era lucru ascuns pe care ea să nu îl cunoască în privinţa tuturor. Cel puţin la atâta lucru îi foloseau nopţile nenumărate pe care le petrecuse pescuind când pe unul, când pe altul de la cărciuma lui Josăla: aflase câte nu ştia nici moaşa, nici popa din sat despre crucile ascunse ale fiecărei case.

-Aşe că Susiţă dragă, gros obraz trebe tu să ai, ca să le faci pă mâţăle mele curve şi hoaţă la mine în casă, când prin patu tău o trecut tăt satu, îi răspune Mâţu şi povestea despre schimbul ăsta de vorbe ajunse curând la urechile lui Traian, în hanul lui Mendel.

Dacă Mafteiu se ascundea cu adevărat în Panticeu, atunci vizuina lui nu era departe de casa Susiţei, gândi Traian şi nu mai târziu de aceeaşi seară, se înfiinţă la uşa femeii. Fără să cate la mirarea ei, sau la gesturile ei batjocoritoare, îi spuse totul despre temerile lui. De la geamul odăii în care dormea Susiţa şi unde îşi primea muşterii, se vedeau peste drum casele lui Cepoi, iar mai departe către Recea Crîstor, ocolul Mâţului şi dincolo de cotitura drumului, casa lui Grigoraşu Purecelui, rămasă pustie de când moşul se mutase la Margit, speriat de pricolici. Ce ţi-e şi cu poveştile astea de babe care îi împuiaseră capul bătrânului, să fugă el din propria lui casă şi să o lase, de pildă, în voia unui rătăcit cu gânduri ascunse ca Mafteiu. Deşi nu putea să se ascundă acolo, pentru că pe vreme de iarnă, hornul ar fi fumegat şi oamenii ar fi văzut că acea casă e locuită. Nu, hotărât lucru, dacă era ascuns, îşi găsise locaşul într-o poiată, încălzindu-se cu vitele. Dacă îşi întorcea privirea la stânga, înspre sat, putea zări grajdul şi şura lui Şandor Bolundu, însă oricât ar fi fost de smintit, Şandor nu l-ar fi adăpostit niciodată printre propriile acareturi, iar Lodovica ar fi vorbit. Nu, nu putea să fie nici acolo. Dar unde? Şi pe când Susiţa îl privea neîncrezător şi se pregătea să îl trimită acasă, îşi aruncă iar ochii pe fereastră, unde luna lumina pătratul de zăpadă adunată deasupra stâlpului de la poarta lui Şandor şi răspunsul îl izbi: de când bătuse toate lucrurile în cuie şi era lămurit că lumea e cu susul în jos, Şandor umbla legat cu o funie de stâlpul de la poartă. Nu mai putea ajunge în toate cotloanele, cu atât mai puţin să se urce în podul şurii, sau să poată trage grapele şi brâiele de lemn îngropate în fân în fundul poieţii. Mafteiu s-ar fi putut ascunde bine de tot acolo şi cum Lodovica cocea toată ziua pâini, cozonaci şi cocorade multe, ba pentru ei, pentru oamenii din sat, ba pentru domnişorul Gheriu, în cuptorul cocător de lângă fântână ar fi putut găsi mereu ceva să îşi astâmpere foamea. Cu lapte proaspăt muls de la vite.

Gândul i se păru bine arăduit şi Susiţa îl lăsă să pândească o noapte întreagă, în fereastra ei, orice mişcare ar fi putu desluşi în ocolul lui Şandor. Nu văzu nimic, decât cele trei pisici ale Mâţului, patrulând drumul cu grijă, una după alta, şi în sfârşit, se convinse că totul era doar o născocire a spaimei lui. În zori, la plecare, când se ciocni cu Zbengu în pragul Susiţei, zîmbi tâmp. Zâmbi simţindu-se de două ori eliberat. Că Mafteiu nu era pe urmele lui şi că acum, deşi tot satul va povesti că a dormit la Susiţa, nu îi mai păsa, ruşinea nu îi mai împovăra cugetul. Creadă ce vor crede, îşi spuse, îndreptându-se înspre casa Mariei, ca să îi mărturisească toate neliniştile lui din ultimele zile. În drum, se opri să privească, de acum în lumina răsăritului, fereastra îngheţată de la odaia domnişoarei. Lumânarea veghease toată noaptea, deşi în această seară el nu o văzuse. Se apropie de crengile îngheţate ale sălciilor de la mal şi abia atunci desluşi în zăpadă aceleaşi urme proaspete care îi stârniseră lui spaima ultimelor zile. Paşii nu se opreau locului, ci coborau în vale, unde omătul era îmburdat dinspre malul opus în care se putea citi întipărită urma unui trup. Cineva, acel bărbat care îl urmărise din liziera pădurii, se căţărase în acea noapte, ţinându-se de crengi până sub geamul domnişoarei, de unde paşii dădeau un ocol întregii case şi se pierdeau în curţile Gheriului. Da, îşi spuse Traian, nu putea fi Mafteiu. Era, cu siguranţă, un tânăr sau un bărbat pe care îl înciudase sau îl fermecase purtarea aspră şi aleasă a domnişoarei Maria.

Traian zâmbi iarăşi uşurat şi lăsă razele cristaline, reci, ale răsăritului de iarnă să îi dezmorţească obrajii. ŞI apoi, nu îşi cunoştea el destul de bine fratele, încât să ştie că niciodată Mafteiu nu ar fi putut sta cuminte, ascuns trei luni de zile, fără să îşi bată joc de oamenii din sat, fără să facă o nebunie? Ar fi găsit o cale să îi bage în sperieţi, să îi pună pe fugă. Ar fi râs de ei, cum a râs toată viaţa lui, i-ar fi făcut de mândra minune încă o dată. S-ar fi întâmplat multe lucruri încâlcite care nu se pot lămuri…. şi de abia atunci înţelese.

Dintr-o dată, adevărul îl izbi atât de puternic, încât îşi pierdu echilibrul şi trebui să se sprijine cu mâna de trunchiul unei sălcii. Dar sigur se întorsese! Ooooo, da! Cum de n-a priceput, cum de n-a reuşit atâta vreme să îi recunoască fapta? Şi l-au văzut, atât de mulţi l-au văzut mergând pe drum, unii dintre ei ziua în amiaza mare. Ooo, da! îngăimă Traian, văzând cât de bine se aşează toate în lumina adevărului, căci doi şi cu doi întotdeauna au făcut patru şi cine spune altfel e un mare mincinos. Că toate lucrurile pot fi măsurate cumpătat, că nici una din tenebrele nopţii nu dă trup născocirilor şi că în înfăţişarea pricoliciului care înspăimântase jumătate satul, se ascundea nimeni altul decât fratele său, Mafteiu Ioanii.

Maria Brancii răspândise veste că dis-de-dimineaţă, la ora la care ea intra să aprindă focul cu o coşarcă de lemne uscate în braţe, domnişoara Maria era mereu gata îmbrăcată,  o lampă ardea pe masă şi o lumânare scursă pe pervaz. Un ceaslov mare era deschis în faţa ei şi alături zăceau risipite mai multe foi. Scria. În nemţeşte sau în ungureşte, asta Maria Brancii nu avea cum să ştie, dar ceea văzuse era dantela literelor, buclate minunat ca o lucrătură fină de mână şi pe alocuri, accentele căzând ca fulgii de afară deasupra rădăcinilor învolburate din vale. Pe cât de multă lumină ardea, tot atâta avea să piardă, mai povestea femeia, clătinându-şi capul, căci o să îi slăbească vederea până se va pomeni că nu mai desluşeşte chipul omului din faţa ei. Noaptea e făcută pentru somn, pentru paza cea bună a rugăciunilor care să ne ferească de nălucile pribege, de toate duhurile şi făcăturile ce ne dau târcoale la ceasuri întunecate. Nu e bine să le îndrepţi privirea asupra ta, să le chemi ţinând o lumânare în fereastră. Cărui orb îi luminezi drumul şi cărui pas împiedicat îi dai lumină, dacă nu închipuirilor celor rele care rătăcesc în miezul beznei, neştiind pe cine să piarză?

Patruzeci şi trei de paşi, atâţia avea de numărat Traian ca să îşi urmeze drumul şi să se ţină fără ocol pe cărarea dreaptă până acasă, dacă pâlpâirea lumânării din fereastră şi uneori o umbră abia întrezărită prin gheaţa geamului nu l-ar fi amăgit, nu i-ar fi slăbit genunchii şi voinţa. Ca şi atunci, la începutul toamnei, când ar fi putut să numere până la zece sau până la douăzeci, înainte de a ridica mâna la descreieratul de Mafteiu, trântindu-l în praful ocolului, înainte de a-l închide în coteţul de lemn, atrăgând astfel asupra lui greutatea vinovată a tainei. E bine să închizi unele lucruri în găoacea tare a numărului, să le laşi acolo, să nu le dai ghes sau putere să crească. Să nu vadă niciodată lumina soarelui. Patruzeci şi şase de ani a fost vârsta mamei lui când a murit şi sicriul ei a avut o sută nouăzeci şi unu de centimetri. Nu i-au săpat groapa la doi metri jumate, aşa cum e obiceiul, ci la doi metri şi treizeci şi patru într-o parte şi patruzeci şi cinci în celălalt capăt. Îi privise mâinile împreunate la priveghi, îndelung încât să ştie că se absorbiseră, scăzuseră şi nu aveau mai mult de şapte centimetri. Şi totuşi, când venea vorba de nefericitul de Mafteiu, absenţa lui nu avea măsură. Nu i-au găsit trupul şi nu a apucat să măsoare rămăşiţele trecerii lui. Erau, da, asta o ştia foarte bine, trecuseră o sută patru zile de când îl luase apa cu coteţ cu tot, de când nu a putut să iasă din coşmelia de lemn, pentru că el, Traian, trăsese drugul de cu seară, fără să îi mai asculte răcnetele şi izbiturile în pereţi. Şi în afară de Maria, nu spusese nimănui despre asta, nu despre ceartă, pentru că sătenii auziseră scandalul, au închis ochii şi au înţeles, însă a tăcut în privinţa acelui ultim gest, a drugului izbit, tras peste uşă, ca nevasta şi copiii beţivului să aibă somn, ca măcar într-o singură noapte, fie ea şi una de furtună, să nu se trezească fugăriţi prin toată grădina. A doua zi urmau să fie o sută cinci zile şi el nu spusese nimănui despre asta, nici măcar lui Niculae din Deal, cu care, oricum numai găsea prilej să vorbească de când cu logodna lui cu Floarea din Sărata despre orice altceva în afară de frumuseţea, formele şi năravul femeilor. Şi totuşi, domnişoara asta al cărei chip şi trup stăteau ascunse dincolo de pojghiţa de gheaţă a geamului şi de flacăra lumânării, îl dibuise, apucase să pună degetul în rană, în ajunul plecării Şalmei când i-a spus: „ iertăciunile dumitale sunt praf în ochi. Spune-mi, dacă ai face ceva grav, un lucru îngrozitor de care nu ar şti nimeni, ai avea curajul de a-ţi cere iertare?”. Numai că el nu era vinovat, şi asta nu pricepea ea, că poţi să încerci să speli o ruşine mai veche care în ochii oamenilor a mânjit numele familiei tale, fără să fii cu o sută de feţe, fără să încerci să amăgeşti pe toată lumea, chiar dacă ai ales să taci, să păstrezi o taină.

Şi nu era chip să îi vorbească, fără ca ea să îl citească, să priceapă foarte bine şi totuşi, să nu înţeleagă în cele din urmă nimic, pentru ca aici, în Panticeu, oamenii erau făcuţi altfel, nici mai buni, nici mai răi, ci doar clădiţi din alt lut decât cei pe care îi cunoscuse ea şi cărora le scria în fiecare noapte la lumina acelor lumânări. Lor le scria? Începu să o urmărească dimineţile, într-una din primele zile de după anul nou când o văzu urcând cu câinele înspre Hagău, aşteptă câteva minute bune până ce trupul ei îmbrăcat în blana roşiatică se văzu doar cât un deget pe zăpadă şi câinele o luase înainte hămăind către ciorile aşezate în copacii din marginea pădurii. În prima zi o urmă până dincolo de coama dealului şi o pândi ascuns în pădure cum dădu un ocol întregii văi. Apoi îşi făcu obiceiul să ocolească pădurea prin cealaltă parte, luând-o către Dîrja, în vreme ce ea se ţinea de drumul care ducea către Cubleş, încercând să îşi facă curaj să îi iasă în întâmpinare, numai că şovăia prea mult. Nu ştia ce să spună, nici cum să îşi lămurească prezenţa acolo şi apoi era în van, pentru că l-ar fi citit dintr-o ochire. Probabil deja îl zărise, însă a ales să îl ferească. Aşa că în mai multe rânduri el a ales să meargă înapoi, călcând în zăpada adâncă pe propriile urme. Dealul era brăzdat de două rânduri de paşi, ai ei şi ai lui, despicându-se în două linii care îmbrăţişau pădurea din vârf de o parte şi de alta, însă într-una din zile descoperi o treia urmă, o a treia cizmă de bărbat care o luase pe cărarea lui, îl pândise o vreme din liziera pădurii, apoi se întorsese către sat. Nu zăbovi prea mult asupra acestei întâmplări, însă în ziua următoare, când descoperi că acelaşi bărbat îl urmărise, lăsând dâre proaspete în omătul necălcat, că se ascunsese printr-un pâlc de brazi şi cetinile lor dese, se înspăimântă de-a binelea. Oricine ar fi fost, nu urca dealul şi nu căuta pustietăţile pădurii pentru domnişoara Maria, ci pentru el. Cineva nădăjduia să îl prindă acolo unde nici ţipenie de om nu păşeşte iarna. Cineva care poate căra după el o bardă, o botă sau o secure – ţinând cont de cum era brăzduit omătul, omul avea ceva cu el. Aşa că a doua oară, Traian se aruncă în zăpadă, măsură cu palma mărimea urmei, şi fiind un om atât de chibzuit, făcu ceea ce făcea de obicei când trebuia să îşi astâmpere neliniştea: căută un număr şi tălmăci măsura în centimetri. Erau, fireşte, cizme de mărimea celor pe care le purta Mafteiu.

-Nu huli, Susiţă, că orice vorbă de ocară va fi iertată la judecata de apoi, da hula împotriva duhului sfânt niciodată. Io am vinit să fac on bine şi să te rădic din păcatu în care zaci, care îi mare şi care duce la moarte.

Susiţa se sprijini cu mâinile pe genunchi şi se uită lung la Zbengu, căutând pe chipul lui semnele ascunse ale batjocurii, dar nu văzu nimic altceva decât obrajii traşi şi bărbia căzută, ochii scăpărând mândria vătămată a bărbatului. Apoi se aşeză la masă şi înlătură cu braţul pernele şi cearceafurile lăsate de cu seară pe tăblia mesei, ca şi cum ar fi răsturnat o dată cu ele, de dinaintea ochilor, toată istoria sucită a acelei dimineţi.

-Tuloi, Zbengule, grăi, şi îşi sprijini fruntea în pumni.

Cum putea ea să îi arate şi să îl lămurească cât de adânc greşise, venind astfel în casa ei şi rostind vorbele pe care le-a rostit? Sau cât de multe greşeli şi  cât de multe neînţelegeri îi înceţoşau lui mintea?

-Io îs cu douăzăci de ani mai bătrână ca tine, mă uomule. Tu nu ai vinit aicia să mă iei pă mine de nevastă, ci ca să te dovedeşti tu pă tine în faţa ta şi a celorlalţî uomini cât de mare pocăit şi credincios eşti tu, că te-ai legat tumna de curva cea mai mare a satului. Io mă tăt mir cum de nu pricepi şi cum de nu înţălegi. Bărbaţîî care vin la mine nu minţăsc şi nu pun la îndoială lucru după care au vinit, dară tu eşti cel mai mare mincinos dintre tăţî. Nu pricepi tu şi nu vezî cu uăchii ceia care or văzut lumea, că dacă ne-am lua noi laolaltă, de abia treaba asta ar fi cea mai mare curvăsărie care s-o pominit în faţa uominilor şi a lui Dumniezo? Io una nu am ascuns nimănui cine îs, nici soacrei mele, nici bărbatului meu, nici satului ăstuia cât îl vezî de mare. Şi dacă am reuşit să rămâi în satu aiesta, am rămas pântru că aşe am vrut, fără să mai îmi caut un alt bărbat şi să fiu iarăşi nevasta oareşicui. Şi nici nu aş mai pute fi nevasta nimănui, niciodată, pântru că după câte am tras cu Hasnatu şi cu socra, dumniezo să îi ierte pă amândoi, că ră inimă or avut, mie mi-i tare dragă libertatea. Şi să ştii di la mine că libertatea me nu o dau pă nimica şi că mie niciodată de aci înainte nu o să mai îmi poruncească on bărbat şi de-ar fi de aur din cap până-n picioare.

-Libertatea? făcu Zbengu, plesnindu-şi mâinile una de alta, li-ber-ta-tea? Asta îi demonu cel mare şi curva cea mare a zâlelor di pă urmă, pântru că în ceasu în care libertatea s-a întinde pă tătă faţa pământului şi fiecare a face cum i-a tăie capu, fără oprelişti, nici măcar alea ale cugetului, ştii unde om ajunge? La anarhie, Susiţă! Nu vezî tu pă vecinu-to Şandor, care o bătut scaunele în cuie şi s-o legat de poartă cât de smintit îi? Ala îi cel mai liber om din Panticeu aiesta, pântru că daca mâine i să năzare în căpăţâna lui să vie să îţi deie cu săcurea în cap, îi liber să o facă. Numa bolunzîî îs liberi, Susiţă dragă şi io unu, altă nebunie decât nebunia lui Christos, despre care vorbeşte Apostolu Pavăl, nici nu caut, nici nu poftesc să mai văd.

Şi spunând acestea, Zbengu îşi puse şapca în cap şi ieşi pe prispă, trăgând uşa după el.

-Doamne apără şi păzeşte! murmură Susiţa, făcându-şi cruce şi urmărindu-l de după perdea, cum ieşi afară pe poartă şi când, de abia ajuns în mijlocul drumului, se puse în genunchi şi prinse a se ruga cu voce tare:

-Domne, tată bun, ascultă ruga robului tău Zbengu din Panticeu. În mila ta cea mare, lasă s-o lovească trăsnetu de libertate, că multe gânduri o strâcat şi multe suflete o dus la pierzanie, purtându-le de colo până colo cum portă mâţa mâţîî. Şi pântru libertate mulţî o părăsât legea ta cea dreaptă, ca să să învârtească sânguri ca on coi într-o căldare, fără scop şi fără rost. Ca în vechime, când israeliţîî or încetat să mai asculte de judecători şi or hotărât să îşi aleagă on împărat şi când tu ai grăit astfel robului tău Samuel: ascultă glasul poporului tău în tot ce-ţi va spune, căci nu pe tine te leapădă, că pe Mine mă leapădă, aşe să împlineşte astăzi, când curva de Susiţă nu pă mine mă lapădă ci calea care duce la pocăinţă şi ar fi izbăvit-o de păcat. Dar tu nu uita de robul tău Zbengu, ci poartă paşii mei pă calea Ta.

Uşurat şi cu inima împăcată de vorbele rostite, Zbengu se ridică în picioare şi zâmbi. Undeva, drept în faţa lui, dincolo de casele şi şura lui Şandor Bolundu, soarele răsărea aruncându-şi primele raze printre vălătucii de fum ai hornurilor şi aburii propriei lui răsuflări în frigul iernii. Fusese o dimineaţă lungă şi plină de încercări, însă cu voia bună a Domnului, iată-l pe el, Zbengu din Panticeu, dezmorţit şi încă o dată îmbărbătat, înaintând în mijlocul drumului, păşind apăsat în zăpadă – un pas. Apoi celălalt. Şi poartă paşii mei pe calea Ta. Nimic să nu ştirbească bucuria voastră, rugaţi-vă neîncetat şi mulţumiţi Domnului. Chiar de va fi să umblu în valea umbrei morţii. Abia atunci îl izbi. Gîndul i se desfăşură înaintea ochilor drept şi luminos în aerul cristalin, aprins, al răsăritului.

Oare nu îl purtaseră paşii în acea dimineaţă înspre casa Mariei lui Maftei, văduva? Şi oare nu văzuse el necazul ei, o femeie singură cu unsprezece copii, părăsită chiar şi de Traian, care, iată, îşi petrecea nopţile la Susiţa?  Dintre ei toţi, ea avea nevoie de cel mai mult sprijin, ea era sufletul cel mai amărât şi bine scrisese profetul Osea că Dumnezeu milă şi bunătate voieşte, nu jertfă. Iată răspunsul căutărilor lui, căci acum înţelegea bine că era prea târziu ca anarhia sălbatecă să mai fie împiedicată în vreun chip. Profeţiile se apropiau de împlinirea lor şi prin puterea cea mare a Domnului Hristos, sfârşitul celor sortite osândei începuse aici, la Panticeu. Cuprins de bucuria acestei descoperiri, Zbengu se aruncă iarăşi în genunchi ca să aducă mulţumiri Cerului, dar se trezi că o mână puternică îl apucă de braţ şi îl ridică în picioare.

-Te faci de ruşine în tot satu, îi spuse Căuaciu, răsărit ca de nicăieri, ţinându-l strâns de braţ şi trăgându-l după el în curtea lui Şandor Bolundu. Hai în casă să stăm de vorbă.

-          Domne, iartă pă robu tău Zbengu, care s-o ascuns pă după vale şi tăt tăt tăt s-o căcat pă el că l-or vedea uominii mărgând la Susiţa. Bine ai lăsat tu scris că frica de uomini îi o cursă în Proverbele înţăleptului Solomon, carele o fost prima credincios în Israel, până l-o lovit dracu cu lopata în cur şi s-o curvăsălit cu samaritencele. Domne întăreşte-ne pă tăţi şi nu ne lăsa în ispită că suntem slabi şi de tătului blăstămaţi şi vorbele nu ne mai pot întoarce cugetele cătră tine, că care cum deschide gura, numa spurcăciuni scoate din el, în veci amin.

Apoi se ridică şi cu ochii strălucind de mulţumire, încredinţat că i-a fost dezvăluită calea pe care trebuie să o apuce şi ce are de făcut, îşi scutură cojocul, şapca de miel, şi îşi văzu de drum prin mijlocul satului, dând bineţe tuturor şi spunându-le voios, nevoie mare, că merge la Susiţa. Nu că nu s-ar fi văzut până acum bărbat pe care să îl apuce nevoia în ceas de seară şi care să adaste o noapte în casa văduvei cu flori în prispă şi părul uns cu ulei de nucă, dar fapta era ţinută pe ascuns, sau nu era strigată cu mândrie. Şi chiar dacă s-ar fi găsit un Grigoraşu Purecelui sau un Mafteiu Ioanii care să facă circ fără bani, de la Zbengu, căruia îi stătea capul numai la rugăciuni şi la poveşti despre fraţii lui din America, anarhia sălbatecă care va îneca lumea în sânge şi lumea nouă care va fi reaşezată din temelii de Iisus Hristos, nu s-ar fi aşteptat niciodată la una ca asta, aşa că ieşi din nou rost de zarvă. Şi scoţându-şi din casă găleţile cu apă ca să le care în grajd bivolilor, Găvrişoaie prinse de veste, se repezi la gard şi strigă cât o ţinu gura:

-Nu vă miraţî, uomini, că şi Zbengu îi dintr-on an cu Mafteiu Ioanii şi Şandor Bolundu. Tăţi aceia născuţî în anu ala îs cu mintea pă pustii! dar se trezi că Ana Sofiei îi răspunse înapoi de la trei case depărtare:

-Prinde-ţî gura, Găvrişoaie, că şi bărbatu tău îi de-on leat cu ei. Şi nici lui nu i-i străină Susiţa!

Atâta îi trebui Găvrişoaiei să audă, că puhoiul de vorbe de ocară se năpusti de pe buzele ei mai năprasnic decât viitura din toamnă şi nici Ana nu îi rămase datoare. De la strigătele celor două femei se porniră şi câinii, iar Zbengu trecu surâzător prin vacarmul de sudălmi aruncate de-a lungul a patru case, recitând de-a valma cu voce tare versetele care să îl păstreze neatins de acest soi neastâmpărat de demoni: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul, iarăşi zic bucuraţi-vă, bucuraţi-vă întotdeauna, rugaţi-vă neîncetat, mulţămiţî lui Dumnezău pântru tăte lucrurile şi păstraţi ce este bun.” Aşa gândea el, în vreme ce Găvrişoaie înşfăcase lopata de zăpadă şi se repezi cu furie asupra vecinei, căci numai bucuria deplină în Hristos îi va feri pă credincioşi şi le va păzî credinţa când vor veni şi să vor dezlănţui asupra pământului puterile nimicitoare ale anarhiei sălbatice, iar când ţipetele celor două femei se transformară în vaiete de durere, chipul i se lumină şi tresăltă la gândul că oare nu însuşi Domnul Iisus le spusese ucenicilor Săi că toate lucrurile pe care le-a făcut de cunoscut sunt pentru ca bucuria Lui să rămână în ei şi bucuria lor să fie deplină. Pentru că dacă ne vom lăsa pradă suferinţei, ca Maria lui Maftei, bucuria noastră se va spulbera şi rana din suflet va lăsa loc ruşinii, ruşinea va chema după ea mănia, mînia se va stinge în amărăciune şi din tăciunii acesteia de pe urmă se va căsca mai apoi hăul întunecat şi fără fund al deznădejdii.

Cu aceste vorbe în cuget, mai luminos ca niciodată, cu inima uşoară şi cu întreaga lui ţinută întinerită, Zbengu intră în ocolul Susiţei, tropăi bucuros cu cizmele în treptele mari, de piatră, aduse din Vultur cu zeci de ani în urmă de vechii stăpâni ai casei, deschise uşa, se izbi în prag de Traianu Ioanii şi toată bucuria îşi luă zborul din sufletul lui ca un stol de păsări speriate de focul vânătorului. Îl cunoscuse de abia de câteva luni, după întoarcerea din America, pentru că în anii de dinaintea plecării, Traian era doar un copil ascuns după fustele Ioanii, însă în toată purtarea lui din acea toamnă şi de după moartea fratelui său, Maftei înecatul, Zbengu nu găsi nici un cusur. Oricât ar fi fost de tânăr şi de necopt, Traian se purta cu toată aşezarea pe care numai înţelepciunea vârstelor înaintate le-o dă bărbaţilor, nu se îmbăta, nu se dădea la rele, îl scosese pe Nicolae din Deal din mizerie, învăţîndu-l să se poarte ca oamenii şi o ajuta întru toate pe sărmana Marie a lui Maftei şi pe cei unsprezece copii  ai ei. Şi iată, în faţa ochilor lui, cât de repede se mişcase diavolul, cât de repede după ce Maria i-a spus să plece din casa ei şi a fratelui său, tânărul din faţa lui, pe care îl crezuse toată vremea cel mai deschis pentru a primi cuvântul adevărului, îşi găsise adăpost în patul Susiţei, acest cuib al păcatului şi al nimicniciei, această văgăună fără capăt cum numai deznădejdea cea neagră este. Traian îi zâmbi, înclinând capul şi în spatele lui se auzi hohotul de râs al Susiţei:

-          No, o tunat şi v-o adunat, da’ săptămâna asta numa uominii cei mai de treabă îmi calcă pragu’. Bine ai vinit, Zbengule, deşi te-aş fi primit mai cu drag la lăsarea nopţîî.

Susiţa era în picioare în dreptul patului nefăcut, adunându-şi părul lung, negru, cu reflexe roşiatice de la ceaiul din frunze de nuc în care şi-l scălda în fiecare sâmbătă seara şi în lumina dimineţii, cu sânii căzuţi sub cămaşa de in şi ridurile strânse la baza gâtului, îşi arăta pe deplin vârsta. Zbengu închise uşa în urma lui Traian care plecă fără să scoată o vorbă şi grăi astfel, apăsând bine fiecare cuvânt:

-          La lăsarea nopţii va veni sfârşitul, căci aşa zâce Domnul Hristos, că zua aceea în care tot ce vedem şi cunoaştem să gată, va vini ca on hoţ noaptea. Şi io pântru asta m-am întors în Panticeu, ca să vă spui tuturor că lumea să gată, numa că am crezut că oi ave vreme mai întâi să mă aşez la casa me. Dar din cauza faptelor voastre, Susiţă, a ta şi a lui Grigoraşu Purecelui, nu mai îi nici on pic de vreme de pierdut, pântru că anarhia sălbatică îi asupra satului ăstuia.

-          Ceee, mă? întrebă femeia, învârtindu-şi coada împletită într-un coc rotund, adunat în creştetul capului.

-          Anarhia sălbatecă, în care uărice uom a păcăti cu oricine şi uominii s-or omorî unul pă celalalt în voie, anarhia sălbatică pă care păcatu tău o adus-o asupra Panticeului. Şi io nu vin la tine noaptea, Susiţă, ci zua în văzul tuturor, ca să îţi spui că păcatu tău să sfârşeşte, să te bucuri şi să te molcomneşti, că io vreu să ridic ruşinea di pă casa ta. Io viu la tine să te cer de nevastă ca să facem casă bună împreună şi şi să trăim în curăţîie unu cu celălalt înaintea lui Dumniezău şi întregului satului aiesta.

-          Ceee, mă? făcu Susiţa, nevenindu-i să-şi creadă urechilor şi de mirare îşi scăpă piaptănul din mână.

-          Io viu la tine în lumină, ca să te cer de nevastă pântru ca să fim o pildă a curăţâiei între oameni, că aşe o zâs Domnu Hristos, ca noi să fim lumina lumii…

-          Cine, mă, noi doi? întrebă Susiţa holbându-şi ochii şi aşezându-se pe pat răpusă de greutatea celor auzite.

-          Noi cu tăţîî trebe să fim lumina lumii şi ea, lumina nu trebe ţânută în întuneric, ci lăsată să strălucească deopotrivă păstă cel bun şi păstă cel rău…

-          Tuloi, Zbengule, da mi-ai împuiet capu’ cu lumnina asta a ta. Te crezî lómpă?

Slabă şi îmbrăcată prea subţire pentru gerul de afară, Maria lui Maftei se sprijinea cu o mână de stâlpul latrinei şi se aplecase în faţă, hohotind, vărsând, scoţând deasupra zăpezii vaietele unui animal rănit şi Zbengu se pomeni făcându-şi cruce, deşi bine îi explicaseră fraţii din America cum că semnul ăsta ar fi păgân şi nu ar avea în el nici o altă putere decât de a face pe plac religiilor decăzute şi demonilor care i-au orbit pe mai marii lor în credinţă.

-Ţî-î rău, Marie? o întrebă, dar femeia nu răspunsă ci săltă ca trăsnită, se izbi de peretele de lemn al latrinei, lipindu-se cu spatele de el, mai palidă decât zăpada din faţa ei. Îs io, Zbengu, să mă ierţî, adăugă, apropiindu-se şi încercând să scuture de pe cizme crestăturile omătului, dar nu primi răspuns, până când femeia, abia reuşind să îngaime două vorbe, îi spuse:

- Am crezut că s-o întors Mafteiu!

-Marie dragă, îi spuse Zbengu luând-o de braţ, sprijinind-o de umărul lui şi conducând-o încet către prispa casei, află di la mine că morţîî nu să întorc di la groapă, aieste îs numa nişte poveşti pân care cleru bisericesc o găsât de bine să înfrice prostimea, să îi facă să tremure ca nişte copii care nu să ştiu defel descurca fără ajutoriu mumelor lor şi atunci să margă la ei să le ceară să-i scape de morţî şi de draci şi de vrăjitoare. Făgăduinţa domnului Hristos îi să ne vedem cu tăţîî în dimineaţa în care om scăpa de morte într-o lume nouă şi dreaptă unde năcazu şi strâmtorarea va peri şi numa atuncea vor ieşi morţîî din morminte, la glasu bun a Domnului.

-Poate că aşe îi, Zbengule, da bărbatu meu nu îi mort. Îs mai bine de tri luni de când l-o dus apa şi nici on leş, nici on os, nici on capăt de haină nu o ieşit la iveală, pă tăte satele pân care curge valea Panticeului. Dar nu trăbuie să îl găsască uominii, că dacă era mort, io una prima prindeam de veste. Haida să vezî, îi mai spuse Maria, înşfăcând lampa cu petrol din prima cameră încălzită, în care dormea cu cei unsprezece copii ai ei şi îl duse după ea în camera de la drum, plină cu perne şi flori uscate, unde deasupra mesei cele mari care trona în mijloc, pe un ştergar de cânepă, presărase făină de mălai.

Era obiceiul, bine ştiut la vremea aceea, ca patruzeci de zile, câtă vreme sufletul mortului rătăceşte pe pământ, prin locurile prin care a trăit, femeile să presare undeva pe o poliţă înaltă sau deasupra unui dulap unde nu ajung animalele de casă, făină albă sau galbenă şi să o lase acolo pe timp de noapte. Dacă vreun duh sau vreun suflet rătăcit umbla prin acea încăpere, dimineaţa cei vii aveau să găsească în făină urma unor gheare de pasăre, şi nu o dată în sat, familiile în care murise cineva aveau să mărturisească că abia la patruzeci de zile după slujba de înmormântare urmele de pasăre ce li se înfăţişeau necontenit în fiecare dimineaţă dispăreau, lăsând pulberea făinii neatinsă.  Aşa era şi făina de pe ştergarul Mariei lui Maftei, fără semne, fără încreţituri.

-Crezî tu că on suflet aşe de lipsât de hodină precum al lui, pute să plece di pă lumea asta fără să vie să zgâlţâile uşile din ţâţâni şi să îmi scuture fereştile? Crezî tu că nu sâmţăm dacă mure? Cine ştie pân ce locuri l-o purtat focu şi lipsa lui de mulţămnire cu cele pă care le-o avut? Să nu gândeşti că nu mi-ar fi mai uşor să îl ştiu mort şi să îmi cot on bărbat, uăricât de slăbănog sau de înapoiat la minte, pântru că cu unsprăzăce copii îi din cale afară de greu şi al doisprăzăcelea mă tem că îi pă drum. De asta m-ai găsât vărsând, mă tem că iară am rămas gre. Numa că, câtă vreme îi jiu, treaba lui ce face, cu cine şi unde trăieşte, în faţa lui Dumniezo, io rămâi muierea lui.

Ar fi putut să îi spună mai multe acestui bărbat rătăcit cu noaptea în cap în camera ei de la drum. Cum că Dumnezeul ei, cel despre care aflase acolo, de la bunicii ei, fără să meargă până în America şi să vină înapoi, nu era unul al făgăduielilor rupte, al legămintelor încălcate. Că ea nu pricepea tot ce spune popa la biserică, atunci când nu era băut şi cu atât mai puţin atunci când îşi ţinea slujbele afumat, după ce băuse cot la cot cu Mafteiu în nespălata bodegă a lui Josăla şi cu toate astea, jurămintele făcute de ea în faţa Celui de Sus vor fi păstrate, în pofida neştiinţei ei. Cum cu câteva seri înainte îl rugase pe Traian să nu mai doarmă la ea, cu atât mai mult acum când e gravidă, să nu dea nimănui prilejul de a crede şi de a bărfi cum că pruncul ce se va naşte ar fi al cumnatului, nu al bărbatului ei. Şi dacă Maftei se va întoarce şi îşi va găsi fratele în locul lui, printre copiii şi lângă femeia lui, asta după ce l-a închis în coteţ şi a tras drugul gros de fier? Oamenii nu ştiau asta şi nu avea nici un rost să le spună, că prin mâna lui Traian îşi aflase Mafteiu pieirea, nu moartea, pentru că ea ştia că el e încă viu. Traian nu chemase apa dezlănţuită din nori, nici viitura, nici necazul, dar acum, după toate aceste lucruri, locul lui nu mai era în casa ei. Se mutase de tot la Niculae din Deal, iar ziua era toată vremea la Mendel, aşa încât îl vedea mai rar, şi totuşi, apucase să îi spună şi lui ce avea pe suflet, chiar în seara în care, întunecat la faţă, el se întorsese târziu de la domnişoara Maria şi îi repetă vorbele schimbate între ei. Dintre toate acestea, multe fără înţeles, lui îi rămăsese în minte întrebarea ei: „Însă ai venit să îţi ceri iertare pentru o faptă care nu e gravă, aşa că iertăciunile dumitale sunt praf în ochi. Spune-mi, dacă ai face ceva grav, un lucru îngrozitor de care nu ar şti nimeni, ai avea curajul de a-ţi cere iertare?”, şi ea, văduva, soţia celui mort pentru toţi, dar despre care ea singură ştia că nu murise, I-a spus atunci lui Traian că nu e vinovat. “Pântru că tu ai vrut să ne păzăşti pă noi, de vătămări şi de ruşine şi ţ-o dat Dumniezo curaju să ne aperi, numa că ceea ce s-o întâmplat pân tine şi pân mâna ta, dacă nu te face vinovat, apăi de bună samă te face însămnat, aşe cum însâmni vitele cu fieru aprins”. Şi asta ar fi vrut ea atunci, Maria lui Maftei, să îi strige Zbengului, să îi urle în faţă cu toată puterea trezită în sângele ei de gheaţa dimineţii, că despre Dumnezeul ăsta pe care el îl vesteşte cu zâmbetul pe buze ea ştie mult mai multe, despre cum el nenoroceşte şi însamnă oamenii cu o vină care nici măcar nu e a lor. Despre cum i-a dat ca soţ un îndrăcit şi despre cum I l-a luat, făcând-o să piardă, prin aceeaşi lege a alcăturilor firii pe singurul prieten, singurul om apropiat pe care se putea sprijini la nevoie, Traian. Numai că ea, cu cei unsprezece copii ai ei nu îşi vor striga necazul în tot satul, nu se vor bate cu capul de pereţi şi nu vor lua calea Americii, încercând să uite şi să fuga de propria lor umbră, ci vor urma până la capăt legile necurmate ale Cerului, în faţa căruia e mereu mai bine să pleci capul şi să taci.  Aşa că Maria lui Maftei potoli flacăra lămpii, pentru că afară începea să se lumineze de ziuă şi fără să mai adauge nimic, îl conduse pe Zbengu la poartă.

„Să aducem laudă, îi spuse el Căuaciului în aceeaşi zi, să aducem laudă Dumnezeului tuturor timpurilor, că sămnele vremurilor să împlinesc şi că prigonitorii credinţăi nu mai pot să cârtească, pântru că anarhia sălbatică ce va roade pământul în vremurile di pă urmă îi aci! Să împlineşte ce îi scris, pântru că cuvântu lui Dumniezău îi veşnic, şi ce îi veşnic nu să poate clăti!”

Încredinţat că nu i-a fost dat să se întoarcă acasă fără rost, că oamenii nu sunt lăsaţi în voia patimilor lor, că nici frica, nici nădejdea şi cu atât mai puţin izvodirile dracilor care muncesc pântecele neamului omenesc nu vor clinti alcătuirile statornice ale Cerului, în cel dintâi ceas al dimineţii, Zbengu îşi întorcea privirile asupra satului şi a norilor albi de zăpadă care stăteau să se prăbuşească deasupra lui şi vreme îndelungată se ruga aprins, pentru toţi cunoscuţii, neamurile, prietenii şi vrăjmaşii lui:

-Domne Dumniezăule, ce şezî în ceruri aşe de depărtate că nici glasu nu ţî să aude şi nici picioarele nu ţî să mai văd, dă putere celor care te caută şi fă ca cei care zac cu inima împietrită aşe să să bucure de păcatu lor cum să bucură porcu când îi bagi drot în nas şi diboliţa când îi croieşti bote păstă cur. Domne, cum o zîs Pavăl Apostolu, noi cu tăţîî suntem nişte vasă mai slabe, aşe ca oalele de noapte şi numa spurcăciuni purtăm în noi, ajută-ne să ne curăţăm, că altfel nu ajungem niciunu la izbăvire. Păntru Grigoraşu Purecelui mă rog ţîie, pântru că nu este limbă mai spurcată, nici minte mai dusă la curvuşaguri pă tăt hotaru şi pă tăte satele aieste, ai grijă de el şi luminează-l, aşe cum curăţăm noi maţu gros al porcului la Ignat şi îl spălăm în multe ape ca să margă tăt câcatu, ajută-l Doamne să şadă la locu lui, potolit şi liniştit, ca maţu spălat în vailing. Că numa tu cunoşti ce portă uomu în suflet şi cât de negru îi pă dinlontru. Pântru Căuaciu mă rog, că de când i-o murit muierea şi o rămas sângur cu fata, îi tare supărat şi nici altă muiere nu îşi cotă. Dacă nu-i citov, ai Doamne milă şi dă-i putere să le dovedească pă muierile aieste răle de muscă aşe cum îmboardă tauru vacile când îl slobozî în ciurdă şi dacă îi citov, slobode-i sufletu, Doamne, că-i la fel de legat ca scroafa priponită prea scurt de par, care n-ajunge la cucuruz. Bunule tată, adu-ţî aminte şi de Niculae din Deal, care-i prost ca noaptea că îi pică mâncarea din gură, şi umblă gol, cum l-o făcut mă-sa ca Adam şi Eva în grădina Edenului, înainte să muşte curva de muiere din pom. Fă bine, dă-i minte şi ţâne-o pă Floarea din Sărata să nu păcătească cu alţîî, că săraca, tare mă tem că când s-a dumiri câ îi din cale afară de prost şi-a găsi alinarea cu alţîî, că doară bine ştii tu, Doamne, că astă făptură pă care o-ai făcut la urmă, muierea, numa atâta îi ţân făgăduinţăle, până vede on cal alb. Că nime nu le astâmpără, cum nu astâmpări flămându cu mămăligă şi săracu cu pite, în veci amin. Mari, minunate şi neînţălesă îs faptele tale, Doamne, că io tăt mă gândesc că greu ai încercat-o pă Maria lui Maftei, să rămâie ea cu treişpe copii şi pă bărbat să îl ducă apele la moarte, tumna cum l-o dus pă robu tău Moise la viaţă. Şi mare minune ai făcut că şi-o găsât Potracănu mâţu, da nu şi minţâle, că de când umblă cu aieste tri mâţă după el, tare mă tem că s-o băgat dracu în clerii lui, şi nu degeaba, că tătă noptea umblă pricoliciu de Partic la capătu grădinii lui. Dă Doamne să iasă tăţi morţîî tăi din morminte, aşe cum ai promis, da fereşte-ne de năluci, pricolici, vârcolaci şi drăcovenii, că ne ingheaţă inima în noi de frică. Io ştiu că nici frica, nici prigoana, nici durerea nu ne va depărta de tine, da împotriva nebuniei niciunu nu pote lupta. Pă unde or fi minţâle rătăcite ale lui Şandor Bolundu, io unu nu ştiu, da tu ştii Doamne, şi fă bine adă-le înapoi, că săraca Lodovică tare mult să mai chinuie cu el. Şi tare mă tem ca nebunia lui să nu fie o pricină de poticnire pentru ea, să o umple de atâta amărăciune ca ea să nu mai poată auzâ glasu tău şi să nu poată intra în împărăţia ta cea veşnică, în biutiful şor. Şi iartă-mă, Doamne, că vorbeşte din mine firea pământească, da io nicicum nu poci vede biutiful şoru ăsta fără cozonacii Lodovicii lui Şandor, fără pitele şi cocăturile pă care numa ea ştie să le facă, aşe că ai milă de ea şi de noi tăţî ca să ne putem bucura împreună acolo unde toate îs necuprinsă şi veşnice.

Şi în fiecare dimineaţă rugăciunea Zbengului se întindea asupra celorlaţi oameni din sat, cerea Preaînaltului să scoată parul din sora Gheriului şi dracul din Găvrişoaie, să deschidă mintea şi inima evreilor ca să priceapă o dată pentru totdeauna că Iisus e Mesia şi că nu mai au ce aştepta, nici de ce să stea locului, ca prostul sosit prea târziu la spartul târgului. Pentru toţi cei pieritori şi mai vremelnici decât dealurile, Zbengu avea un cuvânt de spus, doar când venea vorba de Susiţa, curva satului, se poticnea şi nu ştia ce să ceară. Oare nu era ea şi cu Grigoraşu Purecelui prima vinovată şi plină de răspundere pentru anarhia sălbatecă care se abătuse asupra satului? Şi oare nu părea ea sufletul cel mai oropsit şi mai necăjit dintre toţi? Hotărât lucru, îşi spuse Zbengu, ea era prima oaie rătăcită care trebuia salvată din ghearele păcatului şi prima căreia îi va dărui, cu prisosinţă, vestea cea bună a pocăinţei.

-Dragă domnişoară, io nu mă îndoiesc că dumneata ştii tare multe din locurile pă unde ai umblat, da bagă bine de samă, că în Panticeu aiesta, nici cele pă care le ştii deja, nici chiar cele pă care le afli nu te-or ajuta la mare lucru. Pântru că uărice pricină te-ar fi adus aici, şi uărice pricină te-ar alunga, dumneata tădeauna în uăchii uominilor din Panticeu îi rămâne o străină, cu nimica mai brează decât celelalte vinituri din celelalte sate. Şi baiu îi că dacă nu eşti di-a locului, nu numa uominii, ci şi locu  sâmte că acolo unde eşti, nu îi rost de dumneata. Poţî sta tătă viaţa aci, da’ rostu ţ-o rămas în alte meleaguri şi nicicând nu-I pute să-ţî găsăşti aşezarea şi înţălegerea pântre străini. Pântru uominii, dihaniile şi duhurile ce şi-o aflat sălaju în dealurile aieste, tătă Viena dumitale, cu curvele şi împăratu ei cu tăt, îi numa cât on câtun di pă o vale, cât Cătălina.  Aşe că tăt ce îi afla, îi afla fără rost.

- Nu caut nimic, se grăbi să îi răspundă domnişoara sec, pierzându-şi răbdarea în faţa acestor vorbe care  anunţau să se întindă mult prea mult înspre amiază şi care luaseră o întorsătură sfătoasă, dar Grigoraşu Purecelui o întrerupse râzând hămăit:

-Hem, hem, făcu el, nici io nu căutam nimic la unşpe ai când am pus picioru pântru prima dată în satu aiesta, nici Şalma nu căuta nimic când după ce a rămas orfană de părinţî,  Mendel o luat-o de suflet şi o adus-o cu sora-sa aici să slujească la han, nici domnişoru Gheriu nu căuta nimnică, când în loc să vândă moştenirea armeanului, o rămas să să aşeze în casăle lui, numa bagă de samă, domnişoară, că locu aiesta în care ai ajuns, nu-i on loc oareşicare, nu degeaba şi-o făcut dracu lăcaş tumna în pădurea Panticeului. Aicia, uări eşti de-a locului, uări eşti străin şi mulţî îs cei născuţi aici care îs streini şi mai sunt on rând viniţi din alte părţi care îs de-a locului.

-Eu una voi pleca în curând, spuse domnişoara ridicându-se în picioare, aştept doar să se topească zăpada! şi dâdu să facă câţiva paşi înspre uşă, ca să îl conducă pe bătrân, dar acesta rămase pe loc, plescăind:

-Hem, hem, om trăi şi om vedea, sau n-om trăi noi, dar or vedea alţîî. Aşe cum ţ-am spus şi n-ai băgat de samă, noi amândoi aşteptăm, dumneata să piară omătu şi io să îmi gat făcuta în satu aiesta, ş-apoi să îmi hodinesc oasăle în somnu al de veci, că îs trecut bine de nouăzăci de ani şi nici umbra me nu îşi mai află locu pă pământu aiesta. Da nu poci isprăvi defel viaţa asta, fără ajutoriu dumitale, şi am o mare rugăminte să îţi fac, una di la străin la străin, pântru că şi io şi dumneata, domnişoară, suntem streini p-aicia…

În sfârşit, după atât de multe învârtiri printre vorbe, pricina pentru care Grigoraşu Purecelui venise să o vadă avea să fie rostită răspicat. Domnişoara luă rând pe rând puii de pisică aduşi dis de dimineaţă de la Mâţu, îi aşeză în coşul înalt de paie şi apoi aruncă o privire pe fereastră, înspre curte, unde Şofron învârtea în mâna stângă lopata pentru zăpadă sprijinindu-se cu spatele de unul din stâlpii cerdacului, iar Găvrişoaie, aproape de nerecunoscut sub sumna cu care era încotoşmănată, îi vorbea aprins, apăsând fiecare cuvânt cu o aplecare a capului, ca şi cum ar fi vrut să i le îndese bine în cugetul ascultătorului ei. Grigoraşu Purecelui aştepta stingher, iar chipul lui îşi pierduse expresia de batjocură care îl însoţea pretutindeni; nu era nici încurcat, nici umil, ci peste poate de nedumerit de prezenţa lui acolo, de toate cele pe care le rostise şi pe care avea încă să i le spună.  După ce domnişoara trase zăvorul de la intrare şi se aşeză în faţa lui, de această dată ascultându-l, moşul îşi drese glasul şi continuă:

–…. streini p-aicia. Acu şaizăcişiceva de ani când am vinit io în Panticeu, tătă lumea s-o uitat la mine şi o văzut nimica altăce decât ficioru curvii di la Cluj. Pântru că io, domnişoară, nu m-am născut aiciea, ci la Cluj, pă Katta Utca, drumu care iesă din oraş şi mere de-a lungu Someşului cătă Mănăştur, unde nu găsăşti nimic decât cuprăraie, şi unde pă vremuri să mai opreu ţâganii cu corturile, în costa dealului Cetăţîî. O fost război şi apoi o fost fomete mare şi mama me o rămas fără tata care nu s-o mai întors di la oaste. Ce să fi făcută, o femeie sângură, gravidă, că Tătariu, tatu-so ei, o murit într-o groapă cu lipitori şi ea s-o trezât sângurâ pă lume? Pă niamurile tatii di la Panticeu, nu le-o fost cunoscută niciodată şi nici n-ar fi avut mare voie să plece di la Cluj, aşe că şi-o găsât de lucru la cuprărai cu curvele. Întie s-o băgat să facă curat şi să strângă pă acolo, şi apoi după ce o născut, s-o lăsat şi ea să facă on ban în plus. Da să ştii di la mine domnişoră, că pă cât îs curvele de ocărâte la lume, pă atâta îs ele die curate la suflet. Că io, până am crescut pântre ele, am dus-o numa într-o veselie, în ponturi şi poveşti despre cum îi făcută lumea asta, cum îi ea legată şi dezlegată de poftele uominilor, una mai de pomină ca alta. Până o dat bola în panticeuani şi bunicului i-o murit tăţi nepoţîî şi abie atunci şi-o adus aminte, că dacă nu mai îi bun calu, îi bun şi măgariu. Şi nu bine eram trecut de zăce ai, când o vinit bunicu să mă ieie di la curve, să mă aducă să cresc în Panticeu cu el, că el îi om sângur şi s-o trezât fără nepoţî. Aşe am ajuns io aici şi de cum am pus picioru în sat, din ficior de curve nu m-or scos aieştia. Aşe ca am crescut povestindu-le numa de curve şi tare s-or mai veselit la poveştile mele, că ştiem mult mai multe decât ai mai bătrâni uomini din sat. Numa că vezî dumneata, o vinit, s-o născut şi o trecut on neam de uomini şi după ei altu, şi iară altu, până când nime nu o mai ştiut de săraca mama me şi de viaţa ei, da şi atunci, până în zua de astăzi, tăţi să uită la mine ca la o mnirătură care nu-i de-a locului. Şi nu le-o povestit nime, că li să traje di la aeru pă care îl suflă şi apa pă care o beu din fântâni, că locu aiesta mă ştie de strein. Numa când mai ajungem la Cluj cu bucate de vânzare şi trăgem la cuprăraiu di pă Katta Utca mă sâmţăm acasă pântre a mei, şi până amu câţiva ai cănd m-am scoborât din Valea Ierii unde m-o dus dracu în zbor, tăt acolo mi-am găsât bună primire şi acoperiş deasupra capului. Am rămas de mas tri zâle la Julika néni, pă care o ştiu de când era mică şi care conduce şi drămuieşte treaba la cuprărai şi care tare s-o mai bucurat să mă vadă. Numa panticeuanii aieştia nu să bucură niciodată când te văd, numa te povestesc şi vor să îşi bată batjocura de uomini, sau să le ţâie predici ca Zbengu despre anarhia sălbatecă. Îi vede şi dumneata pă pielea dumitale cum te-or ponegri, nu pă faţă, că să fac pă ei când văd că o muiere să ţâne dreaptă în spate, da pă din dos vor izvodi tăte răutăţîle pământului. Înţăleg din întrebarea dumitale că ţ-or împuiet capu cu tăte prostiile de care mă ţân io, spre marea lor ruşine. Numa că, vezî bine, domnişoară, ruşinea îi numa a ăluia care u-o sâmte. Şi io unu, am vinit aci fără nici o ruşine să te rog, aşe ca di la on străin la o streină, io te rog să faci bine să ajutăm pă cineva.

Domnişoara îl ascultase cu o nemulţumire crescăndă. Se simţea adulmecată la fiecare întorsătură a frazelor moşului, de fiecare dată când căuta să îşi facă loc în cugetul ei, îmbunând-o, atrăgând-o de partea lui în poliţele de o viaţă pe care le avea el de plătit panticeuanilor, ca şi cum i-ar fi gustat fiecare încordare a trăsăturilor feţei cu o limbă bifurcată de şarpe. Omul din faţa ei aluneca prin vorbe, învăluia, bătea mereu când înainte, când înapoi, ţesând o pânză în care aveau să fie prinşi amândoi, ei, complici ai unei taine, ai trecutului lui proaspăt mărturisit şi nu în ultimul rând, părtaşi ai acestei stări, a acestui fapt de a fi, care suna nefiresc în gura ştirbă a bătrânului: streinii. Or, ea nu era o străină, pentru că, în fapt, ea nici măcar nu era acolo, nici nu venise, locul acela nu însemna pentru ea altceva decât o pauză, un refugiu de o clipă, o singură iarnă sub albul zăpezilor, atât. Un pas înapoi, o ascundere, pe care nu trebuia să o numească, pentru care nu trebuia să dea socoteală nimănui. Şi mai era un lucru pe care îl înţelegea destul de bine: nici el nu era un străin, în ciuda amărăciunii şi a bătrâneţilor şi a răutăţilor adunate o viaţă întreagă, ba din contră, putea în închipuirea ei să vadă cum peste ani şi ani Traianu Ioanii va îmbătrâni la fel, poate mai puţin încărcat de pilde, dar cu aceeaşi legănare învăluitoare a cugetului, cu aceleaşi capcane alunecoase ale vorbelor aruncate în faţa celor ce îi vor asculta.

-Faptul că mi-ai mărturisit aceste lucruri tainice din trecutul dumitale nu mă obligă cu nimic, nu aruncă asupra mea povara de a-ţi duce la îndeplinere rugămintea, rosti tăios domnişoara, dar spune o dată, ce pofteşti de la mine?

  – Hem, hem, îi răspunse moşul, prvind-o pe sub sprăncene, dumneata domnişoară te fereşti de mine ca de dracu şi tare bine faci. Niciodată o fată ficioară nu poate avea prea multă băgare de samă la vorbele bărbaţâlor, numa că pă cât eşti dumneata de prevăzătoare, pă atât de necugetată şi de zorită îi Şalma asta a lui Mendel. Mie mi-o fost dragă de când o fost mică, că o-am sâmţât că nu mulţî pureci a face pân Panticeuu aiesta şi că pă când ne-a şi lumea mai dragă, numa u-om vede că să duce di pă aci. Şi aşe o fost, numa că nu m-o prins pă mine treaz şi sănătos, să îi pot spune ce să facă, ci s-o pornit de nebună pă zăpadă în miez de iarnă după cai verzî pă păreţî. Tare mă năcăjesc că s-o dus, da şi mai tare mă năcăjesc când mă gândesc la ce o aşteaptă, pântru că s-a trezî sângurâ în lume, fără nime la cine să poată trage. Şi dumneata ştii că aşe îi, ştii că nu mă frământ degeaba. De asta am vinit să te rog, dacă ştii cumva cum să poate da de ea, scrie-I, fă bine, dacă dă de greu, să margă pă Katta utca şi să întrebe de Iulika néni, care dacă află că o-am trimăs io, tare bine a cota de ea. Poate nu îi consâmţî la gându meu, domnişoară, da crede-mă pă cuvânt că on cuprărai îi on loc mai puţân de ocară decât multe altele. Decât să moară de foame şi de frig, mai bine acolo.

Aşadar, încă o dată era vorba despre Şalma, îşi spuse domnişoara. De când venise, rând pe rând scrisoarea lui Nagyvary i-a adus în cale pe Traian, pe Mendel, pe Niculae din Deal, pe Grigoraşu Purecelui, mai puţin pe tânăra evreică, pe care a văzut-o o singură dată, în ziua în care venise să o invite la şezătoarea Filipoaiei şi o refuzase rece. Şi da, mai era dimineaţa aceea a plecării Şalmei, când nu se luminase încă de ziuă şi satul de abia începea să se trezească, iar ea ieşise pe prispă cu cursa de şoareci în mână şi se lipi de spatele Gheriului, clipa aceea în care Traian dădu bice calului, sania se urni cu greu în zăpada din ocol şi dintre cojoacele în care era învelită pe capra saniei, Şalma se uită la ea, sau undeva în direcţia ei şi îi făcu cu mâna, alert, grăbit. Aşa cum face cu mâna Hortensia, copila Căuaciului, înainte de a alerga acasă, cu toată bucuria jocului şi a fugii. Şi asta i-a rămas în minte domnişoarei, din acea dimineaţă, sau din acea noapte încă nerisipită în aburii zorilor, gestul acela care nu se face, care rupe aşezarea firească a lucrurilor: plecând, Şalma i-a făcut cu mâna ei, unei nescunoscute, lipite în beznă de trupul fratelui ei, cu o bucurie care nu era nici ea de-a locului, vorba bătrânului. Ea nu era o străină, nici Grigoraşu Purecelui nu era străin, însă bucuria aceea, forţa ei dezarmantă în clipa în care te desprinzi şi laşi în urmă tot ceea ce ai cunoscut, era, fără doar şi poate, străină de ceea ce cunoscuse până atunci.

-Bine, răspunse într-un târziu domnişoara, ridicându-se încă o dată şi de această dată aşteptând ca Grigoraşu Purecelui să se scoale, opintindu-se în cârjă, îţi făgăduiesc că am să îi scriu din partea dumitale, însă nu pot şti dacă scrisoarea mea o va mai găsi.

-Mare mulţâmită, domnişoară, răspunse badea Grigoraş şi chipul i se lumină de mai vechea lui privire hâtră şi batjocoritoare. Făcu câţiva paşi până în pragul uşii de la intrare unde îl aştepta deja tânăra femeie cu mâinile în poale, se postă locului privind curţile largi ale Gheriului şi grădina care se întindea în spate până înspre Hagău, cu troienele de zăpadă aplecând până în pământ crengile pomilor. Omătu aiesta, omătu aiesta, hem, hem, să duce, domnişoară dragă, nu mai ai tare mult de aşteptat, plescăi moşul, da tare mă tem că dumneata îi rămâne locului!, mai adăugă el, tuşind adânc şi scuipând o flegmă galben-sângerie în zăpada din faţa casei.

Pentru domnişorul Gheriu, aşezat cu volumul deschis în poale, încă prins de povestea Tătariului căzut în groapa cu lipitori, întâlnirea surorii sale începuse cum nu se putea mai prost şi, după toate scenele în care domnişoara Maria se arătase rece şi în totalitate dezinteresată faţă de încercările oamenilor din sat de a intra în vorbă şi de a o iscodi, ar fi fost prilejul cel mai potrivit pentru ca Grigoraşu Purecelui, cu vorbele sale alunecoase şi privirea-i nestatornică, să fie dat afară din casă în câteva clipe. Pentru Margit, Zbengu, Pavălu Sofiei şi toţi oamenii pe care îi întâlnise bătrânul în acea dimineaţă, sau care aflaseră încotro se pornise, era la fel de limpede că nimic bun nu putea să iasă din această întâlnire, cel mult un alt prilej de ruşine, aşa încât câteva siluete încotoşmănite în cojoace de blană îşi făcură apariţia în piaţ, în faţa caselor domnişorului Gheriu, aşteptând urmarea. La rândul lui, Gheriu nu prevedea nimic ornorabil, se lipi de marginea fotoliului, apoi nevoind să fie de faţă la toată întâmplarea, se retrase din salon, lăsându-i pe cei doi în voia firilor lor.

„Noi nu legăm câinele niciodată, aşa că acum, dacă te prinde, mă tem că nu va mai rămâne nimic din dumneata şi nu ştiu pe unde e Şofron”, adăugă ea aşezându-se pe fotoliu, în locul Gheriului. Ca niciodată, Grigoraşu Purecelui nu plescăi, nici nu se aruncă în vorbe despre curvele de la Viena, iar domnişoara era mult prea istovită după întâlnirea din acea dimineaţă cu Şandor Bolundu şi Ludovica lui cea plină de vorbe, ca să se mai indigneze de această apariţie din salon. Oricum, plănuia să plece la prima topire a zăpezii, în martie, iar de acum, toate aceste poveşti care ajunseseră şi la urechile ei, despre orgia ţiganilor din curtea lui Margit, despre nebuniile lui Grigoraşu Purecelui, zborul lui cu dracul, sau curvele pe care le pomenea tot la a doua vorbă, nu erau altceva decât o parte a decorului acestui sat îngropat în omăt, însă ceva o ţintui locului şi o făcu să îl privească la fel de curioasă precum o studia şi el la rândul lui. Slab, aplecat de spate, cu o privire avidă pe chip, debordând de lăcomia acelei clipe, a acelei dimineţi şi a acelei întâlniri, Grigoraşul Purecelui era – şi acesta fu gândul din mintea domnişoarei, o carne. O carne bătrână şi rea.

Ceea ce ea la rândul ei avea să ajungă într-o bună zi, se lămuri Grigoraşu Purecelui în câteva clipe, căci în ciuda eleganţei gesturilor şi a mersului ei atent, căutat, domnişoara era prea slabă, prea osoasă, prea necugetată în modul în care luase pisoii în braţe, ţinăndu-i pe mâini ca pe nişte tăvi, fără ca palma ei să se plieze, să se lase în voia formei trupurilor lor, da, Grigoraşu Purecelui văzu asta dintr-o ochire: era, în pofida nurilor ei, prea puţin femeie.

-Domnişoară, începu el, io unu mă foarte bucur că sunt aici şi aşe de multă vreme am aşteptat să te văd pă dumneata, că acuma când te văd, parcă aş mai putea aştepta mult şi bine. Vezi dumneata, domnişoară, oaminii îs ca florile din ghivece: aşe cum rădăcinile lor cresc, să îndoaie, să învolbură şi iau forma vasului în care stau, aşe să apucă şi unii oamini să semene cu aşteptarea lor. Sunt un soi, care când aşteaptă să tăt lasă di pă un picior pă altu’, de parcă au jar în cur. Aceia nu îs de treabă, pântru că îşi bat joc de lucru pă care îl aşteaptă. Mai sunt alţîî care să plimbă di la stânga la dreapta şi di la dreapta la stânga ca on câine legat pă vreme de furtună. Aceia aşteaptă până la sfărşit, da’ de cele mai multe ori habar nu au la ce le foloseşte aşteptarea. Şi mai sunt uominii care stau linştiţi la locul lor până să împlineşte lucrul după care tânjesc. Aşe suntem şi io şi dumneata, pântru că numa un om care o aşteptat mult poate să recunoască pă alţîî care aşteaptă la rândul lor. Şi oi fi io trecut de nouăzăci de ani, da atâta am înţăles şi io, că dacă dumneata ai ales să stai în Panticeu aiesta, în capătu aiesta de lume, apoi bag samă că ai facut-o ca să rămâi în loc până să împlineşte vremea hotărâtă.

Şi cu asta, mulţumit că vorbele sale au sunat aşezat şi legănat, aşa cum se cade unui bătrân cumpătat, Grigoraşu Purecelui se opri. Domnişoara îl privi atent, dar nu răspunse. Ba mai mult, continuă să îl studieze, cu o expresie pe care moşul o recunoscu pe loc, pentru că o văzuse de nenumărate ori pe chipul lui Margit şi îl enerva cu asupra de măsură. Oricât ar fi fost de harnică şi de aşezată la locul ei bătrâna unguroaică, de vreo trei ori pe an îşi pierdea cumpătul, îşi lăsa orice lucru din mână, oalele cu mâncare să se ardă pe cuptor, şi o lua la fugă către piaţ. De vreo trei ori pe an în Panticeu soseau patru ţigani aducând de lanţ un urs, care, când unul dintre ţigani începea să cânte la ceteră, se ridica în două labe ca omul şi începea să joace, legănându-se de pe un picior pe celălalt, mormâind, deschizându-şi gura, dând din cap pe ritmul muzicii, cu toţi panticeuanii strânşi cerc în jurul lui. De oriunde ar fi fost, de la lucru pe câmp, de la oricare depărtare, dacă se întâmpla să audă şi să recunoască cetera acestui grup ţigănesc, Margit o lua la fugă înnebunită şi nu se oprea decât în faţa ursului, pe care îl privea cu gura căscată şi pe care mai apoi îl conducea în afara satului, ea singura babă legată cu o năframă neagră, cum îi stă bine unei văduve, cu o ceată de copii în jurul ei.  Şi domnişoara Maria se uita la el acum ca la o ciudăţenie, aşa cum Margit se uita la urs, iar asta îl înfurie pe Grigoraşu Purecelui, destul de mult încât să îşi piardă convingerea că va putea scoate la capăt această întâlnire şi că va putea aluneca printre vorbe, după cum plănuise.

„-Domnişoară, izbucni el, io mi-s Grigoraşu Purecelui, nu-s urs!”, însă înţelese pe loc că sora Gheriului, proaspăt sosită în Panticeu, nu avea cum să ştie ce vroia el să spună cu asta. Ba dimpotrivă, se uita acum la el cu ochii măriţi şi amuzaţi, tăcând în continuare. Pentru prima dată în foarte mulţi ani Grigoraşu Purecelui îşi simţi buzele încleştate, ca şi cum, o dată cu intrarea domnişoarei Maria în salonul încălzit, iarna de afară intrase şi ea cu puteri întreite, şi chiar dacă ar fi putut să rostească toate vorbele pe care le plănuise cu deamănuntul în toată luna în care a rămas ţintuit la pat, ar fi fost ca şi cum, de abia rostit, fiecare cuvânt ar fi îngheţat în aer şi s-ar fi prăbuşit pe podeaua încăperii, făcându-se ţăndări. Într-un tărziu, domnişoara vorbi, curat, răspicat şi limpede:

-Vei fi fiind dumneata orice altceva decât urs, însă ceea ce doreşti să pari, un om plin de sfaturi înţelepte, nu eşti cu siguranţă. Nu ştiu şi nu doresc să îţi spun prea multe despre ceea ce aşteaptă fiecare dintre noi, însă eu una, de când am intrat în casă, aştept, şi după cum vezi dumneata, aştept în continuare să rosteşti adevărata pricină pentru care ai venit aici. Deci, ai de gând să mă întrebi sau nu despre curvele de la Viena?

Căci dimineaţa în care Grigoraşu Purecelui poposi în salonul Gheriului fu una luminată. Soarele pătrundea prin cele patru ferestre înalte care dădeau înspre curte şi badea Grigoraş putu să inspecteze în voie covorul, canapelele, fotoliile, masa de birou, cele două rânduri de perdele, draperiile roşii precum şi chipul Gheriului.

-No drace, dumneata ai slăbit! Parcă erai o ţâră mai plin la faţă, mai nealcoş. Amu gândeşti că eşti tăt copchiloi ca în zua în care ai vinit în sat. No faină treabă, că pă dumneata te muşcă câinii şi întinereşti şi pe mine unu mă muşcă şi mă fac şi mai bătrân decât îs. Nici unu din noi nu suntem la vârsta pă care o avem şi amândoi umblăm sprijiniţî  în cărjă, hem, hem, făcu badea Grigoraş, uitându-se la bastonul domnişorului.

-Rana s-a retras destul de repede. Din ceva pricină, însă, mă simt slăbit şi doctorul mi-a luat puţin sânge azi dimineaţă.

Când auzi una ca asta, moşu se înfurie şi se întoarse roşu la faţă către peretele din spate, ţintind cu privirea către locul în care peste ani şi ani avea să fie uşa cooperativei, ca şi cum ar fi vrut să îl prindă din urmă pe doctor şi să îl înşface de guler.

-Da futu-i nevoia lui de doctor, doctorii aieştia trebe tăţi spânzuraţî de coie, domnişor! Da cine îs ei să scoată treburi din trupu uominilor şi să bage alte lucruri la loc? Apăi dumneata nu ştii că sânjele îi viaţa şi că dacă îţi ie viaţa rămâi la fel de bleg şi de scuturat de cap ca o muiere lăuză? Te-o muşcat numa on câine, n-ai născut. Io unu i-am spus lui Margit că doftoru nu are ce cota la patu mnieu. Mai bine ştiu că mă rod jernii de viu ca pă Ştirbuţu din Cubleş.

Gheriu îl privi pe Grigoraşu Purecelui cu o privire atentă, mirată şi totuşi, în parte reţinută şi absentă, ca toată ţinuta lui şi apoi spuse:

-Dumneata ai trecut de nouăzeci de ani, fără să fi mers vreodată la doctor?

-De când îs, strigă moşul, aplecându-se înainte şi dezechilibrându-se, gata, gata să pice în nas. Să ştii dumneata că tot necazul vieţîî mele să traje di la doftori şi di la mintea lor încurcată care o născocit drăcovenia de a lua sănje de la uomini ca să îi faci sănătoşi. Încă aşe prostie mai rar. Doară dacă ne-am afla tare bine fără sânje, odată am scăpa de el şi am zburda tăţî ca mnieii.  Să ştii dumneata, domnişor, că tatu mamii mele nu o fost din Panticeu, că el la Cluj s-o născut. Dacă te uiţî bine la uăchii mei, vezî că îs o ţâră mai lunji decât trebe. Acuma dacă îi întrebi pă proştii aieştia de uomini din Panticeu, ţ-or spune că uăchii mei îs aşe de lunguieţî pântru cât de mult i-am mijit ca să mă uit după curve. Da nu aiesta-i baiu, baiu îi că tatu mamii mele s-o tras din neam tătăresc.

Apoi, aşteptând-o pe domnişoara Maria, moşul începu să povestească despre bunicul său matern, poreclit Tătariu, care era destul de înstărit şi ţinea, nu departe de vama Clujului de pe drumul care venea dinspre Vultur, un abator de vite. În faţă avea o prăvălie de carne, unde puteai găsi oricând slănină, cârnaţi, tobă, ba încă şi pastramă şi salamuri ungureşti, atât de iuţi, încât fiecară îmbucătură trebuia potolită cu două căni de apă. Dar nu asta a făcut norocul şi nenorocul Tătariului. La vremea aceea, doctorii prescriau, pentru cea mai mică tulburare a trupului, pentru migrene sau boli din cele mai grave, luări de sânge. Aşa că, îndărătul abatorului, Tătariu săpase o groapă cu nămol în care creştea lipitori. Arunca peste ele găleţile de sânge scurse din vitele sacrificate şi aproape în fiecare zi omul se trezea cu o slujnică, sau două, trimise în grabă fie de doctor, fie de bolnav, după lipitori şi cu acest prilej nu se fereau să se oprească câteva clipe în prăvălia din faţă, ca să târguiască câte ceva pentru bucătărie. Viaţa se scurgea la fel de lentă şi de molcomă ca sângele în găleţi, iar Tătariu cu lipitorile lui erau deopotrivă graşi şi împliniţi. Până într-o bună zi, când la măcelărie fură aduse două vaci ameţite. Nu erau slabe, nu vădeau nici un semn al vreunei boli cunoscute, atâta doar că umblau nesigur, ca şi cum ar fi fost slabe de picioare. Tătariu le tăie şi le cercetă cu luare aminte ficatul, splina, inima şi rărunchii, fără să găsească nici o pată, sau vreun indiciu să se ferească de carnea lor, însă tot nu se încumetă să pună carnea la vânzare. Ca de fiecare dată când se întâmpla asta, carnea a fost împrăştiată pe la câinii lui şi ai vecinilor. Însă Tătariu nu şi-a adus aminte de lipitori. A aruncat găleţile cu sânge în groapa cu nămoloasa viermuială şi zece zile după aceea, toţi bolnavii din sângele cărora s-au înfruptat lipitorile trimise de el au făcut febră, au prins a vorbi în dodii, a se zbate din mâini şi din picioare şi în cele din urmă, au murit.  Nu au fost mai mult de şapte, sau opt, şi boala nu s-a transmis mai depare nici rudelor lor, nici celor care i-au îngrijit, însă a fost de-ajuns ca doctorii să pună cap la cap toată povestea, ca vreuna din rudele îndurerate să înţeleagă de unde a venit această moarte neaşteptată.  Într-una din serile acelea, după ce Tătariu şi-a închis prăvălia din faţă şi a ieşit afară în curtea din spate, o mână răzbunătoare l-a împins cu groapa cu lipitori. Nu au aflat niciodată cine făcuse asta, pentru că pe Tătariu l-au găsit a doua zi dimineaţa, în măcelărie, cuprins de friguri, cu câteva lipitori căzute în dreptul lui, bolborosind vorbe de neînţeles.

-Şi aşa să face, domnişor, că mama me, care ave atunci numa şasă ai, o răms pă mâna mătuşii ei, şi de aici ni s-o tras nouă tăte necazurile. Aşe că doctorii…, dar nu apucă să îşi termine vorba, căci domnişora Maria intră în salon cu pisoii în braţe, dornică să îi arate Gheriului, numai că văzându-l pe badea Grigoraş, se opri înlemnită în prag.

-Dumneata? întrebă ea şi se apropie încet, păşind lent, peste covorul salonului, peste petele de lumină care cădeau prin ferestrele dinspre curte şi cele de întunerec care aveau să vină, peste toate petele de ulei şi toate urmele sacilor de făină, păşind încă, cu capul adus într-o parte şi figura mirată de acest vizitator, mereu altul, mereu acelaşi, cincizeci şi o sută de ani mai târziu, când încăperea avea să fie doar o magazie pustie, veşnic ferecată, şi când nici măcar o singură fotografie din timpul ei nu va mai fi rămas, păşind în propriul ei ecou cu paşi uşori şi nefireşti şi rostind ca într-un gest de recunoaştere:

-Dumneata!