Pentru că în urechile vecinilor noştri, numele meu a fost întotdeauna o ciudăţenie nemaiuzită şi fără nici o noimă, mulţi dintre oamenii din Panticeu care călcau în casa buncii m-au botezat încă de la 2 sau 3 ani după sonoritatea mult mai comună a unui aparat electrocasnic.  „Tu Ană, tu – îi spuneau ei – copchilu aiesta a vost îi de tătului de cuminte. Am mai văzut io copchil să şadă unde-l pui, da ca Video aiesta al vost nu-i nici unu!” Şi într-adevăr, Video Anii Luchiii Martii, aşa cum mi s-a spus în primii ani de viaţă, stătea acolo unde-l puneai, dacă şi numai dacă în camera respectivă cineva povestea ceva. Câtă leşie o turnat vecina Iuliana în lighianul cu haine murdare să le lase „de-a moi”, cum şi-o încărcat badea Iuănuc trei care de fân şi s-o dus să mai cosească de unul, cum şoferul de pe cursă iaraşi o venit beat şi cum vaca Nastasîii din Branişte s-o apucat să umble după taur, erau toate poveşti de-a valma care mă lipeau ţintă pe scaun cu ochii foarte mari şi gura întredeschisă.

Aşa mă fraiereau să stau la injecţii: bunica începea să citească un basm şi eu mă opream din urlat  fără să mai îmi pese de ac şi apoi mult după ce asistenta de la circă plecase, mă ţineam scai după ea, insistând să îmi termine de citit, – „cetete!, cetete!, cetete!” până ce bunica ceda şi se oprea din lucru să îmi citească pentru a zecea sau a suta oară Lupul care a uitat proverbele. „Şi vom lăsa din nou să crească vestita varză iepurească.” „Şi-a fost atâta bucurie, de nu încape pe hârtie.” Şi în continuare, după toţi aceşti ani, fragmentul meu preferat: „Am pentru voi un nou proverb: m-aţi fript, dar eu am să vă fierb!”. Când am început să mai cresc, vegetând în continuare în preajma poveştilor, fără să fug prin curte, fără să mă joc cu copiii, fără să am altă preocupare decât să decapitez muşte şi să aprind pânze de paianjen (care, spre marea mea dezamăgire, nu ardeau ci se topeau pur şi simplu), vecinii au început să vorbească că Video Anii Luchii Martii nu-i „tumna citov”. Pâna acolo încât însăşi bunica s-a lăsat convinsă că sunt prea bleg, prea moale şi vreme de vreo cinci ani succesivi, în fiecare lună august, după ce mă avea în supraveghere aproape o lună din vacanţa de vară, se apuca de dat telefoane, de alertat familia cum că copchilu aiesta trebe dus la „on control”. Doctorii spuneau că sunt perfect sănătos şi că bunica trebuie să aştepte să mai cresc ca să mă trezesc la rândul meu la un nivel satisfăcător de vitalitate, însă rând pe rând, liceul umanist şi orientarea mea profesională înspre literatură a retezat ultimele speranţe ale familiei.

Aşa încât, cu poveştile nu e de glumit. Deschid acest blog la insistenţele Danei şi ale lui Oleg, însă promit să îl închei în clipa în care voi fi terminat cu tot ceea ce reuşesc să îmi amintesc, ca să nu îmi exasperez cititorii ducându-i în preajma „unui control”.