Nu ştiu câţi dintre voi mai ţineţi minte sau dacă aţi văzut vreodată cuiele acelea boante, mici, cu care se prindeau tălpile bocancilor acum un secol. Era foarte riscant dacă fugeai, păşeai pe un teren accidentat sau dacă dansai, fiindcă rând pe rând cuiele ieşeau, le pierdeai fără să bagi de seamă, şi te puteai trezi ziua în amiaza mare fără tălpi. Generaţii întregi de copii desculţi din Panticeu, cărora Duminica li se dădeau bocancii în picioare ca să meargă la biserică şi care se opreau  după slujbă să se joace călcatea au mâncat bătăi straşnice, pentru că îşi pierdeau cuiele şi tălpile, spre marea bucurie a cizmarului Dimenstein.  Spre necazul său însă, generaţii întregi de panticeuani care luau calea Clujului şi se încumetau să urce prin pădure drumul întortocheat şi plin de hârtoape dinspre dealul ce străjuieşte pământurile satului înspre sud, ştiau că este mult mai bine să îţi dai jos ghetele sau bocancii din picioare şi să străbaţi prima parte a drumului desculţ. Neapărat desculţ şi neapărat înainte de lăsarea umbrelor, pentru că bătrânii povesteau că în desişurile pădurii din Dealul Clujului locuieşte Necuratul. „Măcar până eram copii – îmi povesteşte vecina Nicuţa – ştiem că dracu îi acolo în pădure, şi că dacă nu te apropii de sălaşul lui, te lasă în pace. Da amu vremurile-s altele, lumea s-o schimbat şi poţi umbla cât vrei pân Dealu Clujului şi Valea Păcurarului, că nu-l mai afli. Baiu-i că amu dracu nu-i de aflat nicăieri în lume, că s-o băgat tumna în mintea omului şi el acolo roade ca jermele.”

Însă acum un secol, pe vremea când dracu mai locuia încă în pădurile care pornesc la poalele dealului şi se întind încă până adânc în judeţul Sălaj, drumul spre Sud trecea pe lângă cariera de piatră din Vultur, şi se învârtea prin serpentine ocolind văi împădurite şi destul de adânci, luând căruţelor care coborau înspre târgul din Cluj încărcate cu bucate mai bine de o jumătate de zi. Încolo, înspre Vultureni şi Şoimeni, caii alergau la drum liber şi înainte de seară poposeau la vama Clujului, plătindu-şi în voie megieşul. A treia zi la întoarcere însă, trebuia să te grăbeşti ca să nu te prindă noaptea în voia dracului, pentru că diavolul ăsta avea prostul obicei de a-şi bate joc de călători. Cine îi dăduse lui în grijă drumul spre Panticeu, se gândise pe semne că localnicii ăştia sunt prea sobri şi plini de ei înşişi şi că din când în când ar mai trebui goliţi. La propriu. Pentru că unul din blestemele cu care îi lovea pe muritorii întârziaţi pe meleagurile lui era cufureala. „Să ştii tu de la mine, îmi spunea Luca străbunicu, ori de câte ori ti-i porni la drum, să nu mânci altăce decât o bucată de brânză şi să bei puţînă apă. Că io m-am pornit la Cluj cu Iuănuc Butucu şi Petrea lui Peştean şi pă când am ajuns în pădure o băgat dracu cufureala în ei. <Stai mă-n loc>, strâgă o dată Butucu şi numa-l văd că sare într-o tufă la marginea drumului. Şi după ce vine, numa văd că Petrea să ţîpâ şi el după on gorun şi îşi dă drumu. Şi nici bine nu apucă ăstalalt să să suie în căruţă ţânându-să cu o mână de pântec, că şi sare jos Butucu şi să pişe. Şi mai merem noi preţ de on sfert de ceas şi după aia numa văd că să pişe Petrea.  <Mă Butucule, mă, zîc!, că cu el îndrăznem mai bine că îmi era nepot. Dapoi uom eşti tu, mă? Că de-on ceas de vreme ai pişet mai mulţi copaci ca on câine>. Numa că cufureala asta din Dealu Clujului i-o lovit pă mai mulţi, nu numa pă ei doi, şi pă Victor alu Niculăieş, şi pă Iepuriţa şi Iepuraşu, şi pă Homnoju şi pă Trăianu lu Coroian.” Mi s-a întâmplat şi mie de două ori să văd cum autobuzul către Panticeu opreşte în Dealu Clujului, slobozind câte-un călător grăbit în tufele din marginea drumului, a doua oară iarna, când pădurea era dezgolită, spre deliciul pasagerilor, câţiva dintre ei făcându-şi cruce şi dând din cap: iară l-o muncit nevoia.

Nu ştiu dacă spectacolul oamenilor apucaţi de nevoi îl distra suficient de mult pe diavolul din pădurea Panticeului cât să îşi fi simţit misiunea îndeplinită, cert este, că mai ales pe timp de noapte, se chinuia să le încurce drumul. Acum, ca să fim corecţi până la capăt, trebuie amintit aici că Diavolul nostru avea oareşicari înclinaţii artistice. Era meloman. Şi că în nopţile cu lună, se auzea foarte clar, până la marginea satului, sunet de ceteră venind dinspre pădure. Călătorii întârziaţi pe care îi găsea în pădure sunetul ceterii, luau cuprinşi de spaimă calea întoarsă şi oricât de repede ar fi mânat caii, sau ar fi alergat de unii singuri bezmetici, muzica suna mereu mai aproape  ca şi cum oricine ar fi cântat s-ar fi aflat doar la câţiva paşi sau chiar şi în propria căruţă. Îi plăcea să cânte dansuri populare, învârtite şi alerte. Din câte am reuşit să aflu, nu era un diavol trist. Dar despre cum s-a întâlnit cu el în miez de noapte vecinul nostru, Nichita Sfârcanului, în  povestea care va veni.