Mă tem că înainte de a vă spune în ce fel s-a întâlnit vecinul nostru cu dracul, trebuie să zăbovim preţ de o postare în privinţa lui. Om gospodar, cu casă, grădini şi copii aşezaţi la casele lor pe la oraş, în slujbe bune, Nichita Sfârcanului suferise în ultimii ani de viaţă un atac cerebral, în urma căruia nu mai putea lucra. Se mişca cu dificultate şi vorbea greoi, dar asta nu îl împiedica să bată casele vecinilor şi ale neamurilor, să stea în poveşti, neavând ceva mai bun de făcut. Însa, de la o vreme, Nichita ieşea din casă bodogănind cam pe la aceeaşi oră, în jur de şase jumate, supărat foc, deseori căutându-şi aleanul în bucătăria noastră: „Tuloi tu Ană, îi spunea bunicii, pă Lenuţa mea nici de-i foc nu o mişti din faţa televizorului când îi începe filmu. Da să ştii că nici aieştia de la guvern nu-s bine bine la cap. Amu or băgat pă televizor on film cu nişte curve şi nişte curvuşaguri, că aşe mare cuprărai nu am văzut de când îs io, nici măcar în şeptezăci când am fost portar la căminele studenţeşti din Cluj. Gândeste-te tu că o domnă s-o culcat cu bărbatu fetei ei, d’apoi treabă-i asta? Atâta mi-s de urâte curvele alea când vin la televizor că nici nu pot sta în casă, musai să ies.”

Enervarea lui Nichita pe curvele din serialul Sunset Beach îl aducea aproape în fiecare seară în casa bunicilor, spre marea mea satisfacţie, întrucât pe lângă toate poveştile fantastice pe care mi le-a spus, Nichita mai avea marele merit de a-mi da sfaturi pe dos faţă de toată morala tacită a familiei mele de ţărani harnici:

– Mă Vidule, mă. Prost eşti tu, mă? Tu de aia ai făcut atâta carte şi ai citit atătea cărţi, ca să vii aici la Panticeu să sapi la baraboi? Dacă te mai prind cu sapa în mâna, aşe îţi lipesc  două bote după grumaz de nu te vezi. Lasă să sape proştii aieştia că şi aşe altă treabă n-au.

– No auzi, Ană. Mă face prost la mine în casă, striga bunicul către bunica şi ea îi raspundea:

– No biiinee, măăă Paaavele, doară nu bietu Nichită te-o făcut prost, că săraca mă-ta.

Alteori venea supărat, se aşeza pe locul lui de la capătul lădoiului, bătea cu cârja în podea şi ne povestea cum se apucase de numărat în ziua aceea toate casele care au rămas pustii în Panticeu, cât de multe erau, şi cum de oamenii care au locuit în ele aproape nimeni nu îşi mai aduce aminte şi parcă şi lui îi vine greu să creadă că au existat oarecând.

-Aşe ne-om duce şi noi, mă Nechită, îi răspundea bunica făcându-şi mereu de lucru pe la cuptor şi cine a veni p-aici în urma noastă s-a gândi că n-am fost de când suntem.

Într-una din serile astea se nimereşte la noi mătuşa Marie a lui Trăian, ca de fiecare dată pusă pe fapte mari, gata de ispravă, plină de sfaturi pentru toată lumea şi când dă cu ochii de Nichita, numai ce îşi  sufulcă mînecile şi scoate Biblia din geantă:

– Ne gătăm noi, ne gătăm, Nechită, da să ştii tu de la mine că şi lumea asta s-a găta. Aşe zîce Domnu Hristos că ziua cee va vini ca on hoţ noptea. Nu vezi tu că Hussein aiesta nici on pic nu stă locului, de parcă are tras on drod în cur? Numa om vede că să porneşte on război şi că s-a găta lumea cu tătu. Crezî tu că nenorociţîî ceia la care le-o slobozît bomba-n cap de i-o făcut numa dărăburi, or fost mai răi ca noi? N-or fost nici mai răi nici mai buni, că uomini îs păstă tot. Da dacă nu ne-om pocăi, Nechită, toţi vom peri la fel!, îi spuse mătuşa Marie cu multă bucurie că i s-a dat prilej să pună o bună mărturie despre „adevăr”.

– Tu Marie, i-o răspuns Nechita enervat, tu ştii bine că io am fost comunist. Dacă pchiar este on Dumniezău, io n-am de unde şti şi nici ce planuri are el cu uominii. Da io unul pă tine te-am cunoscut şi când erai fată fecioară şi după ce te-ai pocăit. Şi dacă stau să mă uit bine la tine, on lucru îi clar: câine tărcat ai fost, câine tărcat ai rămas!

Oricât de mult simţ al replicii ar fi avut vecinul nostru dacă era vorba să-i ţină piept Mariei lui Trăian, întâlnirea lui cu dracul din Dealul Clujului a fost puţin mai… „cu cântec”.

Advertisements