Mă tem că înainte de a vă spune în ce fel s-a întâlnit vecinul nostru cu dracul, trebuie să zăbovim preţ de o postare în privinţa lui. Om gospodar, cu casă, grădini şi copii aşezaţi la casele lor pe la oraş, în slujbe bune, Nichita Sfârcanului suferise în ultimii ani de viaţă un atac cerebral, în urma căruia nu mai putea lucra. Se mişca cu dificultate şi vorbea greoi, dar asta nu îl împiedica să bată casele vecinilor şi ale neamurilor, să stea în poveşti, neavând ceva mai bun de făcut. Însa, de la o vreme, Nichita ieşea din casă bodogănind cam pe la aceeaşi oră, în jur de şase jumate, supărat foc, deseori căutându-şi aleanul în bucătăria noastră: „Tuloi tu Ană, îi spunea bunicii, pă Lenuţa mea nici de-i foc nu o mişti din faţa televizorului când îi începe filmu. Da să ştii că nici aieştia de la guvern nu-s bine bine la cap. Amu or băgat pă televizor on film cu nişte curve şi nişte curvuşaguri, că aşe mare cuprărai nu am văzut de când îs io, nici măcar în şeptezăci când am fost portar la căminele studenţeşti din Cluj. Gândeste-te tu că o domnă s-o culcat cu bărbatu fetei ei, d’apoi treabă-i asta? Atâta mi-s de urâte curvele alea când vin la televizor că nici nu pot sta în casă, musai să ies.”
Enervarea lui Nichita pe curvele din serialul Sunset Beach îl aducea aproape în fiecare seară în casa bunicilor, spre marea mea satisfacţie, întrucât pe lângă toate poveştile fantastice pe care mi le-a spus, Nichita mai avea marele merit de a-mi da sfaturi pe dos faţă de toată morala tacită a familiei mele de ţărani harnici:
– Mă Vidule, mă. Prost eşti tu, mă? Tu de aia ai făcut atâta carte şi ai citit atătea cărţi, ca să vii aici la Panticeu să sapi la baraboi? Dacă te mai prind cu sapa în mâna, aşe îţi lipesc două bote după grumaz de nu te vezi. Lasă să sape proştii aieştia că şi aşe altă treabă n-au.
– No auzi, Ană. Mă face prost la mine în casă, striga bunicul către bunica şi ea îi raspundea:
– No biiinee, măăă Paaavele, doară nu bietu Nichită te-o făcut prost, că săraca mă-ta.
Alteori venea supărat, se aşeza pe locul lui de la capătul lădoiului, bătea cu cârja în podea şi ne povestea cum se apucase de numărat în ziua aceea toate casele care au rămas pustii în Panticeu, cât de multe erau, şi cum de oamenii care au locuit în ele aproape nimeni nu îşi mai aduce aminte şi parcă şi lui îi vine greu să creadă că au existat oarecând.
-Aşe ne-om duce şi noi, mă Nechită, îi răspundea bunica făcându-şi mereu de lucru pe la cuptor şi cine a veni p-aici în urma noastă s-a gândi că n-am fost de când suntem.
Într-una din serile astea se nimereşte la noi mătuşa Marie a lui Trăian, ca de fiecare dată pusă pe fapte mari, gata de ispravă, plină de sfaturi pentru toată lumea şi când dă cu ochii de Nichita, numai ce îşi sufulcă mînecile şi scoate Biblia din geantă:
– Ne gătăm noi, ne gătăm, Nechită, da să ştii tu de la mine că şi lumea asta s-a găta. Aşe zîce Domnu Hristos că ziua cee va vini ca on hoţ noptea. Nu vezi tu că Hussein aiesta nici on pic nu stă locului, de parcă are tras on drod în cur? Numa om vede că să porneşte on război şi că s-a găta lumea cu tătu. Crezî tu că nenorociţîî ceia la care le-o slobozît bomba-n cap de i-o făcut numa dărăburi, or fost mai răi ca noi? N-or fost nici mai răi nici mai buni, că uomini îs păstă tot. Da dacă nu ne-om pocăi, Nechită, toţi vom peri la fel!, îi spuse mătuşa Marie cu multă bucurie că i s-a dat prilej să pună o bună mărturie despre „adevăr”.
– Tu Marie, i-o răspuns Nechita enervat, tu ştii bine că io am fost comunist. Dacă pchiar este on Dumniezău, io n-am de unde şti şi nici ce planuri are el cu uominii. Da io unul pă tine te-am cunoscut şi când erai fată fecioară şi după ce te-ai pocăit. Şi dacă stau să mă uit bine la tine, on lucru îi clar: câine tărcat ai fost, câine tărcat ai rămas!
Oricât de mult simţ al replicii ar fi avut vecinul nostru dacă era vorba să-i ţină piept Mariei lui Trăian, întâlnirea lui cu dracul din Dealul Clujului a fost puţin mai… „cu cântec”.
MihaiP said:
:))…om mare Nechita aiesta:D
vlmihnea said:
A murit prin 2000, dacă bine îmi amintesc.
Andreea B said:
ii fix fix cum trebe vorba asta de panticeu. zi-i ‘nainte!
alunita said:
sunt oameni de poveste! Si cu Sunset Beach – e adevarat, si la noi in sat se-n-trerupea orice activitate *mi-amintesc odată au venit oamenii mai devreme de la fân fiindcă urma un episod important, cu Ben, cu Meg…Se crease o isterie: unii tineau cu Meg, alții cu Maria; doamne, ce vremuri!? Mi-e dor, tare dor de ele!
alunita said:
Vad că mi-a luat numai jumătate de comentariu; scriam, în prima jumătate, că am avut și eu pentru o vreme o vecină din Panticeu, pe tanti Lodovica a lui Maier și citind rândurile tale parc-aș povesti cu tanti Maier. Și mai scriam că poate n-ar fi o idee rea să-i eternizezi pe oamenii ăștia într-o carte! Sunt prea frumoși, prea de poveste!
vlmihnea said:
Alunita, daca as incepe sa gandesc textele astea ca pe o viitoare carte, cred ca as rata spontaneitatea lor, tot gandindu-ma in ce fel arhaismele astea ma duc in fabula caricaturala. Sa stii ca mi-o mai spus cineva ca o cunoaste pe Lodovica lui Maier si numele imi este si mie foarte cunoscut, dar pe ea cred ca nu o stiu. Mai ales Maier, el sigur va aparea intr-una din povestile mele.
Tetrapiloctomia said:
Ar trebui sa atasati si niste poze cu protagonistii 🙂 Oricum, foarte delicioase povesti, e grozav cum puteti reproduce limbajul si atmosfera e aproape palpabila. Multumiri pentru povesti 🙂
vlmihnea said:
Plecaciuni, Erika. Voi incerca sa adaug si cateva fotografii, insa nu am foarte multe. Mai ales pentru sec. al XIX-lea nu am nimic.
Răzvan said:
Îmi place foarte mult personajul ăsta, chiar şi aşa comunist.
Regret acum că n-am citit mai repede. Foarte fain!
MOLDOVAN GRIGORE FLORIN said:
L-am cunoscut foarte bine pe Nichita Sficanului,vecini fiind.Era tare sfatos si inversunat.Aceste povesti ma transpun intr-o extraordinara perioada a copilariei si adolescentei mele.Felicitarile si multumirile mele domnului Ovidiu pentru initiativa.Mult succes in continuare.Florin.
vlmihnea said:
va trebui sa revin mai tarziu la povesti cu oameni pe care am apucat sa-i cunoastem. M-am impomolit pe la sfarsitul secolului al nouasprezecelea. Dar, incetul cu incetul ma voi apropia de epoca noastra.