Cum şi de ce s-a hotărât Nichita să taie un porc de mai bine de 200 de kilograme în plină vară, asta nu vă pot spune. Ceea ce ştiu este că şoldanii creşteau în coteţul omului şi aveau să fie numai buni de tăiat înainte de Crăciun, ca în orice gospodărie ţărănească de oameni harnici, însă până atunci mai erau câteva luni bune şi vecinul nostru se gândi poate că n-ar strica câţiva caltaboşi, cârnaţi şi carne friptă în duminica următoare când aveau să vină copiii acasă. Aşa încât, pe la începutul lui August înhămă calul la căruţă, dădu o fugă până la târgul din Cluj şi cumpără pe loc un vier roşu, atât de mare şi de gras, încât pielea lucea pe el gata să pleznească. În grohăiturile nedumerite ale porcului, Nichita biciui calul înspumat de căldura toridă a amiezii de vară, grăbindu-se să ajungă pe Dealul Clujului înainte de lăsarea umbrelor, cu gândul să mai ţină vierul în coteţ vreo câteva zile, să-l îndoape cu făină muiată în oţet de mere, despre care se ştie că frăgezeşte carnea, şi apoi să îl taie pe sfârşit de săptămână. Planurile omului au ieşit pe dos, pentru că porcul, ameţit de toate satele pe lângă care treceau, mai multe decât a putut să îşi închipuie el vreodată, cu imaginea lui despre lume spuberată şi doborât de căldură, începu să se sufoce. Văzând că nu-i de glumă, Nichita trage căruţa la o margine de drum, scotoceşte prin desagă după un satâr, şi fără să mai stea mult pe gânduri îl înjunghie, apoi aşteaptă o vreme să i se scurgă sângele, să nu facă tot un drum până în satul următor.

Cât o fi stat cu căruţa în marginea drumului nu ştiu, însă cert este faptul că acum avea un motiv în plus să se grăbească. Chiar în noaptea aceea, porcul trebuia despicat, curăţat, carnea friptă şi împărţită pe categorii, apoi pusă în oale închise şi scoborâtă pe frânghii până în fântână, la nivelul apei, unde avea să fie păstrată foarte rece, în ciuda căldurii de afară. Pe când a ajuns în pădure, se întunecase de mult, însă vecinul nostru era bărbat vrednic şi se gândea că, drac sau nedrac, el trebuie să ajungă degrabă acasă, aşa că urcă primele serpentine cu mult curaj. Dar cum curajul omului nu a fost niciodată o pavăză împotriva felului în care lumea cată de bine să îi dea peste nas, nu foarte departe de crucea din deal, auzi distinct şi fără putinţă de tăgadă blestemata ceteră a dracului. Suna undeva în beznă, în adâncul pădurii, şi sunetul părea să se despartă ca nişte limbi în mai multe franjuri şi apoi iar devine unul singur, mai tare şi mai aproape. Nichita îngheţă şi pentru o clipă se gândi că va crăpa inima în el de frică şi că se va prăbuşi mort pe spate, peste trupul neînsufleţit al porcului. Calul sforăia şi trăgea căruţa mai departe, mai puţin speriat decât vecinul nostru, care îşi uită pentru moment toate convingerile sale comuniste, îşi spuse în gând o rugăciune şi îşi făcu cruce cu limba în gură, dar degeaba, pentru că hora dracului se auzea tot mai aproape, venind pe cărarea dinspre Vultur. Noaptea în pădure nu vezi nimic, însă copitele pot fi auzite, aşa încât Nichita stinse lămpăşul atârnat de marginea căruţei, opri calul şi se piti lângă porc.

Sunetul ceterii încetă, însă auzi paşi învârtind frunzele şi făcându-şi drum prin tufişurile din apropiere, până când desluşi clar vocea lui Dorda, ţiganul:

–          Mă fraţîlor, văd io bine? Am dat păstă o căruţă cu on porc?

Dorda, împreună cu încă doi ţigani tocmai se întorceau de la o nuntă din Vultureni, o luaseră prin pădure şi cunoscând ei toate poveştile cu dracul, ba ca să Îl îmbuneze, ba ca să îşi ţină de urât, se apucaseră să cânte pe drum jocurile de la horă, până ce, spre marea lor bucurie, Necuratul le scosese în cale aşa dar.

– Ba şi cu un om, le răspunse Nichita celor trei mogâldeţe întunecate oprite în dreptul calului, care când văzură că porcul vorbeşte, o luară la fugă urlând care încotro de aşa drăcovenie, aruncându-şi arcuşul şi viorile. Degeaba striga omul nostru „Staţi băăăăă că io-s Nichita Sfârcanului”, că ţiganii fugeau mâncând pământului. Încă porc care să spună cum îl cheamă nu mai auziseră până atunci. Nu s-au oprit degrabă până când vecinul nostru nu a aprins lămpaşul, a început să îi strige pe nume, s-a apropiat de ei şi au umblat tustrei încă vreun ceas prin pădure să găsească viorile.

Apoi s-au urcat toţi în căruţă şi bucuros nevoie mare, Nichita le-a spus „No daţi-i drumul!”, şi în miez de noapte ţiganii i-au cântat până  ce au ajuns acasă şi tare s-au mai veselit.

– Bine, bine, bade Nichită, îi spun teribil de dezamăgit. Dar asta dovedeşte că nu există nici un drac în Dealul Clujului şi poate că nici n-a existat vreodată.

– D’apoi, mă Vidule, mă. Io am intrat în sat la trei noaptea cu on porc mort în căruţă şi trei ţâgani aşezaţi pă el care cântau la ceteră. Dacă asta nu e lucrătură drăcească, apoi care-i?

Probabil, povestea despre cum o zburat badea Grigoraşu Purecelui cu dracul peste pădure, până departe, în Valea Ierii.