Tags

, , ,

Demult, pe vremea când drumurile către Panticeu nu erau nici măcar pietruite, când valea nămolea centrul satului în asemenea hal încât oamenii trebuiau să umble de la o casă la alta pe picioroange, ca să nu se umple de noroi, când în sat trăiau atâţia unguri câţi români, atâţia români câţi evrei şi atâţia evrei câţi armeni, nepunând la socoteală conacul grofului Páncélcseh, cea mai frumoasă casă între mai multe aşezări din împrejurimi era clădirea hanului. Zidită într-o margine de sat, cu opt caturi la drum şi în mijloc, o poartă rotundă, imensă, din lemn, care se deschidea înspre curtea interioară, unde erau adăpostite vara căruţele şi iarna săniile, împrejmuită de jur împrejur cu un zid scund de piatră adusă din Vultur, clădirea hanului, la vremea aceea, proprietatea unui evreu pe nume Mendel, era locul de întâlnire a mai multor oameni şi a mai multor poveşti. Mendel adoptase două nepoate orfane cărora le muriseră părinţii de mici şi care acum crescuseră în două tinere harnice, iscusite, ce aveau pe mâini cârciuma de la han. Cele două evreice, frumoase şi isteţe foc, luau ochii călătorilor ce adăstau la han, ai sătenilor mai înstăriţi şi ai tinerilor săraci care veneau cu cîte patru ouă culese de prin cuibarele găinilor pentru a-şi putea plăti un pahar de ţuică oferit de tinerele cârciumârese. Însă nu numai ei îşi făcuseră obiceiul de a fi de-ai casei: în fiecare dimineaţă, nelipsit din faţa hanului era cel mai bătrân om din sat, trecut cu mult peste nouăzeci de ani, badea Grigoraşu Purecelui.

Ca să fim pe deplin oneşti cu povestea noastră, Grigoraşu Purecelui, pe lângă că era cel mai bătrân om din sat era şi cel mai urât. Adus de spate, înaintând sprijinit de o cârjă cu tot trupul aplecat înainte şi o cocoaşă imensă în spinare, cu un nas coroiat care îi făcuse pe copii să îl poreclească Năsosu Purecelui, şi cu ochiul stâng care i se mişca tot timpul de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, badea Grigoraş era spaima femeilor gravide, să nu carecumva să se mire de el şi copilul care se va naşte să îi semene. Pe de altă parte, era şi cel mai iubit, pentru că era cel mai glumeţ şi mai hâtru moş pe care îl văzuseră panticeuanii vreodată. În fiecare dimineaţă se oprea în faţa cârciumei de la han, şi pentru că singur nu putea să urce cele trei trepte de piatră, începea să lovească cu cârja în pragul uşii şi să strige:

-Haidaţi, tu curve, că v-o vinit on peţâtor fain.

Şi dacă se întâmpla ca fetele să fie în bucătăria din spate, spălând paharele rămase de peste noapte, se apuca de lovit mai tare în uşă, strigând:

–          Haidaţi, tu curve, că vă cotă on ficior fain, numa bun pă măsura vostră să vă astâmpere.

Şi fetele ieşeau râzând, îl prindeau una de o subsioară, una de celalaltă, îl săltau peste treptele de piatră, peste pragul de la intrare şi apoi îl aşezau la masă cu o sticlă de ţuică şi una de vin ars în faţă. Odată aşezat, badea Grigoraş afla cine a mai tras la han, cine a rămas peste noapte, intra în vorbe cu străinii, pentru că mai cu seamă vroia să afle unde în satele de prin jur se mai copsese vreo văduvă împlinită şi nemângăiată. Apoi le povestea despre muncile lui cu femeile pe care le-a cunoscut pe unde a umblat prin lume şi mulţumit de o asemenea dimineaţă, o lua încet înspre casă, ca de fiecare dată, aplecat de spate şi cu câteva pietre în buzunar, să aibă cu ce arunca după copiii ieşiţi de la şcoală.

Într-una din zile, soarele urcă bine de tot pe cer deasupra hanului, fără ca Grigoraşu Purecelui să fi fost văzut sau auzit strigând după „curvele lui Mendel”. Nimănui nu i se păru un lucru curat, însă de la oamenii bătrâni te poţi aştepta la tot felul de slăbiciuni şi toane care să îi ţină în casă. Şi totuşi, când în a doua dimineaţă, nimeni nu bătu cu cârja în poarta cârciumei, Mendel însuşi îşi dădu jos şurţul de la brâu, îşi luă o pereche de cizme în picioare şi străbătu satul până în partea cealaltă, lângă cimitirul vechi, la poalele căruia se găsea casa lui badea Grigoraş. Moşul nu era de găsit nicăieri, şi după cât de tare guiţa porcul în coteţ, se vedea că nu mâncase de două zile. Aşa încât, Mendel trecu strada la casa cea mai apropiată, la Potracănu, pe care îl găsi dormind pe lădoi cu trei mâţe torcând pe burta lui şi nevasta lui curăţând grajdul de una singură. Când auzi că vecinul lor nu e de găsit, muierea Potracănului puse mâna pe mătura, vântură dintr-un şut cele trei pisici, îi croi două bărbatului strigând:

-Scoală, măgariule, că tu dormi ca bou şi badea Grigoraşu Purecelui o perit!

-No ogoie-te, tu muiere, că poate o râmas păstă nopte la Margit.

Aşa că o porniră tustrei înpre alt capăt de sat, către baba Margit, cu care era mare prieten badea Grigoraş, pentru că trei lucruri îi plăcuseră lui în viaţă, femeile, ţuica şi poveştile, dar mai cu seamă unguroaicele, pentru că ştiau găti bine şi erau rele de muscă. Şi pe când intrară la Margit, baba frământa aluat de cozonac, dar nu îl văzuse pe moşu de mai bine de trei zile şi prinse a urla:

-Tuuuuloooooi, asta lucru nu e tistoş, ferească Işteeenuuu!

Se adunară toţi vecinii de pe uliţa lui Margit şi până seara tot satul era în picioare înarmat cu lămpaşe. Au căutat în fiecare beci şi s-au uitat cu atenţie în fântâni, au umblat pe răzoare şi o mână de oameni a luat-o prin cimitir, ca nu carecumva să fi picat şi să zacă între viaţă şi moarte, sau Doamne fereşte!, mort şi neîngropat. A treia zi, le-a trecut prin minte că poate, cum moşu era din cale afară de glumeţ, s-o fi ascuns prin ceva dulap sau cameră cu gând să sperie pe careva şi se poate să fi rămas blocat acolo. Aşa încât, au intrat în camerele de la drum ale femeilor singure, au scotocit prin dulapuri şi lăzi de zestre, însă degeaba.

-Da în pivniţa Gheriului v-aţi uitat? întrebă careva.

-Pivniţa Gheriului, strigară bucuroşi şi o luară cu toţii înpre cămările cu vinuri ale domnişorului Gheriu, unde erau aproape siguri că o să îl găsească sforâind mulţumit printre butoaie cu cana de vin alături, însă nici acolo nu era nici urmă de moş. Femeile începuseră să aprindă lumânări pe prispa casei lui şi sătenii au strâns mâna de la mână, ca să plăteasă prescură neagră la biserică, însă erau cu toţii convinşi că omul nostru zăcea pe undeva mort.

După mai bine de o săptămână, dintr-una din căruţele cu străini care intră pe sub poarta mare a hanului, se coborî, mai bătrân decât îl ştiau şi cu o durere cumplită de picioare, nimeni altul decât Grigoraşu Purecelui.