Tags

,

În fapt, lucrurile se petrecură în felul următor: în aceeaşi dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, Grigoraşu Purecelui se trezi din vise neliniştite. Toată noaptea visase un tânăr militar care trecea prin faţa porţii şi grăia ceva către dumnealui, încet, fără să îl audă. Şi cum moşul nostru se sperie că îi venise ceva chemare la oaste, se ferecă în propria lui casă. Însă visul nu înainta. Nici ostaşul nu se mişca din faţa porţii, nici dumnealui nu putea face altceva. Se trezi de câteva ori în noaptea aceea, însă de fiecare dată când adormea, se vedea înapoi în camera ferecată, şi dacă se uita pe geam, tânărul stătea neclintit, în poziţie de drepţi, nici gând să îl lase în pace.  Era înalt, ferchezuit şi cu o mustaţă ungurească pomădată, răsucită deasupra obrajilor.

-Lua-v-ar dracu cu bevonolaşul (n.n. înştiinţare) vostru! Pica-v-ar mustaţa de ruşine, porcilor, să tulburaţi somnul oamenilor bătrâni cu armata voastră de căcat! îi strigă moşul militarului şi se trezi. Se ridică din pat, enervat nevoie mare, se îmbrăcă, înjurând toată comânduirea, şi o luă încet înspre han, pentru că de abia umbla şi era bine să pornească încă devreme, la primele raze ale soarelui. În clipa în care ieşi pe poartă, nici nu apucă să facă doi paşi, că şi văzu mâţăle Potracănului venind în fugă către el cu cozile ridicate, dornice să i se împleticească printre picioare.

– Da-u-ar şponiolu (n.n. gripa spaniolă) în voi, lighioanele dracului, că adunaţi la voi tăţi mâciocii din satu aiesta şi-mi împuieţî capu cu zbierătele voastre, curve nesătule ce sunteţi. Mniau zîceţî? Mniau vă trebe? Haidaţî numa că vă arăt io la mniau, zbieră moşul răsucindu-şi cârja în aer, iar cele trei pisici se opriră în fund la câţiva metri distanţă, mişcându-şi capetele în cercuri în timp ce urmăreau capătul cârjii.

Pe când ajunse în dreptul caselor Gheriului, enervat de-a binelea, grăi către tânărul aşezat pe cea mai înaltă treaptă, sprjinit cu capul într-o mână şi ţinând în cealaltă o ţigară:

-Tot singur, domnişor? iar răspunsul veni într-o scurtă încuviinţare de cap şi un rotocol de fum

-Apoi nu-i bine, domnişoru Gheriu, că satu prinde a povesti câte şi mai câte.

-Nu mai multe decât despre dumneata, bade Grigoraş, care eşti plin de câte şi mai câte, dar în satul ăsta n-ai fost niciodată însurat.

-Şi-u-ai de mninune la lume, bodogăni bătrânul, şi de această dată, negru de supărare, grăbi pasul către poarta hanului.

Însa în clipa când ajunse în faţa cârciumei, nici bine nu apucă să îşi ridice cârja, că simţi două ghiare mari cum i se strecoară pe după subsiori, îl prind de umeri, şi până să se apuce să se dezmeticească, cârciuma, hanul şi satul întreg se prăbuşiră jos, departe, sub picioarele lui. Ghiarele îl ţineau atârnat atât de sus în aer, că putea vedea de sus Dîrja, Sărata, şi Poienile ascunse adânc în pădurea din Deal, şi degeaba încercă să îşi ridice privirea înspre vâjâitul de aripi care venea de deasupra lui, căci capul îi era prins între două labe negre puturoase, din strânsoarea cărora nu era chip să se desprindă. Dracul îl luase din faţa hanului aşa cum smulge uliul puii de găină, şi deschizându-şi larg aripile, se îndreptă către sălaşul lui de la marginea satului. E cu putinţă ca în asemenea caz, oricare din panticeuanii noştri, chiar şi cei mai vrednici, să se fi pierdut cu firea şi să îşi fi dat duhul, însă badea Grigoraşul Purecelui se întâmpla să fie în dimineaţa aceea enervat foarte. Şi cum soarele se înălţase deja pe cer, putu desluşi clar, pe holdele din Şes, umbra diavolului cu aripile mari cum îl ducea pe el încovrigat. E drept că de-a lungul vieţii trecuse el prin multe şi îndurase şi mai multe, însă o asemenea ruşine nu putea răbda. Neam de neamul lor, de când îşi amintea el, nu fusese luat de dracul.

-Ho, drace! strigă, dar de sus nu i se răspunse decât cu un fel de chiţcăit scurt.  „Da ce-s io, cârpă, să mă poarte tăţî dracii încotro i-or mâna nevoia? Las că îi ţine tu minte că te-ai legat de Grigoraşu Purecelui”, spuse moşul şi fără să mai piardă vremea, o dată îşi arcui braţul drept în sus şi îi croi o cârje dracului peste picioare.

– Place-ţî? Ie de-aici, mirătură! strigă Grigoraşul Purecelui şi începu să altoiască la cârji peste picioarele dracului, atâta cât putu ajunge, însă cu toată obida, vărsându-şi toată supărarea dimineţii. Dracul cârâia, chiţcăia, zbura când în sus când în jos să-şi ameţească prada, nici gând să o lase să îi scape din ghiare, dar nici moşul nu se lăsa, ci îşi trecu cârja în mâna cealaltă şi prinse a-i învineţi Necuratului şi celălalt picior. Atent să-i nimerească de fiecare dată labele şi bucuros nevoie mare să-i audă vaietele drăceşti, moşul nu băgă de seamă că zburau acum deasupra unor păduri pe care el unul nu le mai cunoştea. „Bine-i să zbori cu Grigoraşu Purecelui, scoptitură?”, întrebă el, ţintind acum mai sigur direct către fluierele picioarelor.

Când văzu dracul că nu-i de glumit, se coborî mai jos, până ce picioarele lui Grigoraş se agăţară de vârfurile copacilor şi se aruncă într-un zbor nebun. Ai!, Vai!, Ioi!, striga omul, în vreme ce sute şi mii de nuiele îi biciuiau picioarele şi îi sfâşiau pantalonii. Iooooioioioiooi, aiaiaiaiiaiaiai, se văita el, ca de mama focului, în chiţcăituire fericite ale dracului. Şi după ce îl învineţi de tot, într-o veselă goană prin acoperişul înverzit al mai multor păduri, îl aruncă cu o bufnitură surdă în cerdacul Domnicăi.