Tags

, , ,

Dacă mergeţi astăzi până în Panticeu, puteţi vedea în triunghiul de verdeaţă îngrădită din centru un monument închinat oamenilor din sat care au căzut la datorie în cel de al doilea război mondial. E un simplu pilastru înalt de câţiva metri şi în vârful lui tronează o cruce albă, din ciment de cea mai proastă calitate. Nu aş amesteca în poveştile de aici asemenea simboluri aberant patriotarde, dacă una dintre primele rugăciuni pe care am învăţat-o în verile de la Panticeu nu ar fi fost:

„Doamne dă să ploaie, să curgă şiroaie, să deie gâştele cu curu de crucea din piaţ!”

Spre deosebire de stră-stră-stră-bunicul meu, Niculae al lui Partic, prostul satului, am prins-o uşor, cu atât mai mult cu cât verile se năpustea pe noi o căldură îngrozitoare, un soare dement, în faţa căruia nu puteai să mai îţi doreşti nimic altceva decât o rafală puternică de ploaie. Cred că, adunate, am petrecut săptămâni întregi urcat pe talpa coşteiului, uitându-mă când înspre Sărata, înspre Ungaria, („când spune radio că plouă la Ungaria, a doua sau a tria zî, numa vezî că să sloboade ploaia şi la noi”), de unde veneau ploile stabile, norii joşi ce rămâneau pe cer mai bine de o săptămână, când înspre Dîrja, dinspre care se porneau pe neaşteptate vijelii spectaculoase de vară. Am petrecut atât de mult timp din copilărie aşteptând ploaia, încât şi acum, în cele mai nepotrivite zile când uit să iau umbrela cu mine şi port pantofi de vară, nu pot să nu mă bucur de cea mai sălbatică ploaie. Vorba lui Hrabal, „iubesc orice fel de ploaie şi căderea piezişă a fulgilor de nea, iubesc cerul albastru şi puii de pisică….”. Dar revenind, rugăciunea asta nu avea nimic împotriva gâştelor şi cu atât mai puţin împotriva cururilor lor. Obişnuia să o spună vecinul nostru Victor, bolnav de cancer, care ar fi vrut ca lumea cu oamenii şi vietăţile ei agitate inutil să se termine odată cu el. Dacă s-ar fi adunat atâta apă încât gâştele să poată da cu curu de crucea din piaţ, mai bine de jumătate satul ar fi fost înecat şi poate, cu puţin noroc, ar mai fi plouat încă.

Pe vremuri, când albiile văilor din Panticeu nu se adânciseră şi când apa ieşea în grădinile şi curţile oamenilor, culegând găini, porci, ustensile de pe lângă casă, snopi de cânepă prinşi la muiat în vale, trebuia să fii cu mare băgare de seamă să nu te prindă viitura cu toate lucrurile împrăştiate prin ocol, şi mai mult decât atât, să nu carecumva să te prindă căzut mort de beat în ceva şanţ. Asta pentru că băutura a fost mare pacoste pe capul oamenilor din sat: care cum creştea, se însura şi se aşeza la casa lui, după câţiva ani de prosperitate, numai îl vedeai cum prinde a bate în fiecare seară drumul cârciumei. Una era să mergi la cârciuma lui Mendel, unde prindeai veşti despre târgurile din împrejurimi, cunoşteai oameni noi găzduiţi la han şi trebuia să ştii să te porţi ca să fii lăsat înăuntru, alta era să mergi seară de seară la Josăla, unde un pahar de ţuică costa nu mai mult de un ou şi unde îşi făceau veacul toţi beţivanii satului, între ei, cel mai întrecut în prostii, bătăi şi sudălmi, Mafteiu Ioanii. Într-o seară, enervat nevoie mare pe unul dintre chelnerii de la bar, Maftei scoase de undeva o secure şi se apucă să  facă praf toate mesele, toate mobilele, până şi uşa cârciumei şi nu fu chip să îl oprească nimeni. A doua zi Josăla i-a cerut dezpăgubire pentru toate, dar unde era să găseşti bani într-o casă cu şapte copii mici, făcuţi toţi la un an diferenţă şi cu nevasta, Maria lui Maftei, ţinând singură toată gospodăria. Aşa încât Josăla le luă porcul din coteţ, şi peste o săptămână, când redeschise cârciuma, între bar şi restul încăperii se afla un zid despărţitor, fără uşă. În zid se aflau trei deschizături mici, nu mai mari cât să poţi trece pumnul prin ele, sau la nevoie, paharul de ţuică.  Podelele cârciumii erau goale, fără scaune, fără mese.

„No, aşe, porcilor, spuse Josăla, dacă vreţî să vă crăpaţî clerii, amu aveţî loc bugăt.”

Şi omul avu dreptate, pentru că stând în picioare şi bând, Mafteiu Ioanii se enerva de fiecare dată şi începea să îmblătească la pumni, când unuia, când altuia, iar femeile şi copiii veniţi să-şi culeagă beţivul şi să îl ducă acasă, aşteptau afară, uneori vreme de un ceas întreg, până ce înceta păruiala.