Tags

, , ,

Pentru Mafteiu Ioanii păruiala nu înceta în cârciumă. Băutura îl punea în mişcare şi o dată ajuns acasă, deşi târziu în noapte, punea pe jar toată gospodăria. Slobozea vaca din grajd, porcul din coteţ, se înarma cu o botă, intra în casă şi îşi trezea soţia şi copiii cu câteva lovituri, şi apoi începea să-i fugărească pe toţi prin ogradă, până ce o luau la fugă care încotro, pe dealul Hongaş în sus, sau în josul drumului, către Dîrja. Nemaiavând pe cine bate, s-a apucat într-o noapte de tras lovituri câinelui din legătoare, care a răbdat cât a răbdat, până când, în disperare, a sărit la el şi i-a făcut ferfeniţă mâna. Întâmplarea nu l-a învăţat minte, căci Mafteiu Ioanii s-a deprins să sară gardurile şi să se ia la bătaie cu cei mai răi câini din sat şi făcea atâta hărmălaie până când trezea oamenii cu noaptea în cap, şi nu era chip să scapi de el, decât înarmat cu o secure într-o mână şi aruncând cu pietre din cealaltă. Cu toată acestea, sătenii au fost îngăduitori cu el, până într-o noapte de vară în care, fugărindu-şi vaca până în capătul satului, strigând pe urma ei toată sudălmile care îi treceau prin minte, îi pierdu urma în dreptul casei în care locuia Susiţa.

Trebuie spus că în acea noapte văduva Susiţa pescuise de la cârciuma lui Josăla un peşte gras: pe însuşi Găvrişuţ, om de vază în Panticeu, cu pământ, avere, nevastă sănătoasă, nouă copii şi bun de gură, lăudăros nevoie mare. Aşa că pe când se încinse Găvrişuţ în ale amorului deasupra Susiţei, se trezi cu o lovitură puternică pe spinare şi cu vocea lui Maftei strigând:

–          No, mă, mere treaba?

Şi cum botele lui Maftei se înteţeau, peste cap, mâini şi picioare, Găvrişuţ nu avu încotro decât să fugă afară din casă, în urletele femeii, aşa cum era, în fundul gol, cu o simplă cămaşă de in şi pantalonii uitaţi pe lădoiul Susiţei.

–          Haaaaidaţi uomini că am prins on hăram de berbece la Susiţa în ocol! strigă Maftei şi o luă la fugă pe urmele lui Găvrişuţ, croindu-i din când în când câte o botă, oprindu-se să mai urle o dată ca să trezească tot satul în lătrăturile agitate ale câinilor şi apoi luând-o iară într-o goană turbată pe urmele fugarului, până sub ferestrele casei lui.

–          Tuuuu Maaarieeee, o strigă el pe Găvrişoaie. Bărbatu aiesta a tău îi tare uituc. Oricâte bote i-am dat păstă cur, tăt nu ş-o adus aminte că ş-o uitat cioarecii la Susiţa!

A doua zi dis de dimineaţă Găvrişuţ cu mai mulţi bărbaţi din sat porniră hotărâţi înspre hanul lui Mendel. Au depăşit pe drum silueta încovoiată a lui Grigoraşu Purecelui, care nu se putu răbda să nu întrebe strigând pe urmele lor: „Băăăă, Găvrişuuuuţ! Da-i buuuună Susiiiţaaaa?”, au trecut prin faţa hanului, au ocolit clădirea, au luat-o de-a lungul zidului din piatră până la pârăul din spatele grajdurilor, au trecut podeţul de lemn, au urcat povârnişul abrupt până sus de unde începea întinderea Şesului şi de unde se zărea desluşit, departe în zare, la capătul ei, Vulturul şi pădurea dracului.

De mai multe luni, aici, în marginea pământului primit în dar de la grof, Niculae al lui Partic începuse să îşi ridice casă. Încă nu vânduse nici măcar o parte din pământ, dar zilnic, înaintea carului cu boi, bătea de mai multe ori drumul Vulturului, de unde îşi aducea piatră pentru construcţie, însoţit de bunul său prieten, Traianul Ioanii. De altfel, Traian nu mai dăduse pe acasă decât rar; locuia împreună cu Niculae într-o colibă improvizată aici în Deal, îl ajuta să îşi gândească semănăturile din toamnă, cât pământ să are, cât să dea în arendă, îl învăţă să se îmbrace şi să nu îşi mai arate fundul tuturor curioşilor, şi minune mare, îi descleştă glasul. Pe r, Niculae nu a reuşit să îl pronunţe toată viaţa, însă la câţiva ani de la moartea tatălui său, oamenii începură să vadă că e harnic, că nu se ţine de prostii, că nu era chip să îl mai prosteşti cu una cu două. În privinţa lui Traian, deşi de abia împlinise vreo şaisprezece ani, era întru toate opusul fratelui său mai mare, Mafteiu Ioanii. Nu s-ar fi apropiat pentru nimic în lume de un pahar de alcool, deşi intra foarte des în cârciuma lui Mendel, pentru că evreul îl plătea bine să îi aducă lemne din pădure, să i le crape, să îi încarce sacii cu grâu şi să îi ducă la moară. Mai mult, toţi oamenii din sat ştiau foarte bine că dacă n-ar fi fost mintea ageră a lui Traian, toată averea lui Niculae s-ar fi dus pe pustii.

Aşa încât, în clipa în care Găvrişuţ intră în coliba lui Niculae din Deal (căci aşa i-a rămas numele în Panticeu, după terminarea casei), căutându-l pe Traian, ştia foarte bine că nu vorbeşte cu un copil orfan, ci cu singurul om cu mintea pe umeri din toată familia lui Maftei.

-Măi Trăiene, grăi Găvrişuţ, noi până aci nu ne-am legat de Maftei că are fomeie şi copchii şi îi vai de capu lui. Da fă bine şi potoleşte-l cum îi ştii, că dacă nu gată cu circuşu aiesta, l-iţî culege din oarice puţ.

În noaptea aceea, pe când sosi acasă Mafteiu cu bota în mână, Traian îl aştepta pe prispă. Toată copilăria fusese trimis să îl aducă de la cârciuma lui Josăla, pentru că Traian era singura persoană pe care Maftei nu a bruscat-o niciodată, oricât ar fi fost de aprins sau de băut, însă, de când cu moartea Ioanii şi cu averea neaşteptată a lui Niculae, cei doi fraţi se vedeau foarte rar. Şi în acea seară, pe când Maftei se opinti să îşi trezească toată casa după cum îi era obiceiul, Traian îi smulse bota din mână şi îl aruncă afară în praful ocolului.