Tags

, , , ,

Când domnişorul Gheriu sosi în Panticeu, cu ceva vreme înainte de începutul poveştilor noastre, nimeni nu ştia cine este, cine îi sunt părinţii, unde s-a născut şi, în ciuda faptului că a trăit în sat până la venerabila vârstă de optzeci de ani, găsindu-şi sfârşitul în închisorile comuniste din anii `50, nimeni nu a reuşit să desluşească ce anume l-a mânat pe un tânăr cu carte, orăşan de familie bună, bogat cum nu s-a mai pomenit, să îşi îngroape viaţa într-un sat care nu îi oferea altceva decât pământ de lucru, cai şi o grămadă de vite. Mai întâi a venit moştenirea, dar asta nu ar fi fost un motiv suficient pentru retragerea lui în capătul de lume de la poalele Vulturului.

Murise un armean bătrân şi foarte bogat, care avea casele în centrul satului şi pentru o vreme s-a zvonit că, neavând rude apropiate, toată averea urma să rămână slugii sale Şandor Filip, sau, după numele cu care a rămas cunoscut în sat, Şandor Bolundul. La nici o săptămână după moartea armeanului, pe sub porţile hanului lui Mendel intră o trăsură atât de arătoasă şi de poleită, încât de la casa fierarului şi până la han, întâi Margit, apoi câţiva copii, apoi Şofron de pe uliţa morii şi Găvrişoaie o luaseră pe urmele ei, hotărâţi să afle, pe viaţă şi pe moarte, cine e străinul din ea. Nu îi salutase, schiţase doar o uşoară plecăciune a capului către femei, ducându-şi arătătorul la borurile pălăriei, se aplecă să îi spună ceva vizitiului, şi toată lumea putu să vadă lanţul aurit al ceasului prins de vestă, iar apoi, în curtea hanului, sluga care stătea cocoţat pe bagajele din spate, bălăngănind din picioare şi scobindu-se în nas tot drumul, sări jos şi cu o aplecare până în pământ, deschise portiera străinului. În acea seară în casa Filipoaiei la şezătoare, toate fetele din sat au maimuţărit plecăciunea aceea, deschizând şi închizând uşa casei de o sută de ori, lovind podelele cu o cârjă care trebuia să imite bastonul cu capul şi vârful argintat, pe care îl fluturase de câteva ori străinul acela, în timp ce urca treptele hanului. Şi apoi, destul de curând, se îndreptară grăbite înspre casă să afle de la fraţii şi taţii lor, plecaţi la cârciuma lui Mendel, ce mai e şi cu această arătanie din altă lume.

Bucuros de oaspeţi şi mândru de asemenea musafir de rang înalt, Mendel prinse a le povesti încet şi cu o pioşenie care nu îi stătea deloc în fire:

-Domu aiesta care o tras la hanu nost îi on mare arvocat di la Cluj. Arvocatu’ Nagyvary, accentuă el uitându-se de jur împrejurul încăperii, apăsând fiecare silabă şi asigurându-se că numele a rămas bine înfipt în memoria panticeuanilor.  Domnu arvocat Nagyvary o vinit la noi în sat ca să fie oblu clar că măgariu de Şandor Bolundu va rămâne cu buzăle zdrâmboiete şi nu va vede nici on sfanţ din moştenirea armeanului şi că nepotul lui de drept, care îi on domn şi mai mare, îşi va căpăta drepturile, cum scrie legea. Încolo, dragii mnei, mai trebe spus că domnu arvocat îi tânăr şi neînsurat şi are o vorbă aşe de plăcută, că pă nepoată-me Şalma o lovit-o o durere de pântece aşe de apucată, că o fost musai să o încui cu lacătu la ele în cameră. Şi mai trebe spus că domnu arvocat Nagyvary mai are o slugă atăta de prost, că poţî tăie lemne pă schinarea lui. Ş-amu, ţuică la tătă lumea!

Domnul avocat Nagyvary rezolvă de-a lungul a câtorva zile toate problemele legate de succesiune, şi mai mult decât atât, se apucă de cumpărat pământ de la Miklos din Dârja, de la săteni, de la grof, şi înainte de sfârşitul unei săptămâni de plăcută găzduire la hanul lui Mendel şi în nurii Şalmei, adunase deja o moşie considerabilă pentru nepotul armeanului. Nici una din deplasările sale prin sat, sau prin împrejurimi nu a rămas nepândită sau nediscutată îndelung şi întoarsă pe toate părţile. Până într-o zi, când Maria Brancii, mai vitează decât prietenele ei de la şezătoare şi vrednică precum întregul neam al Brănceştilor, îşi făcu curaj să îi iasă în cale avocatului şi să îl salute cum putea ea mai frumos. Aşa încât, o prinse de un braţ pe Ana Sofiei, de un altul pe Găvrişoaie, pe atunci încă fată fecioară şi tustrele domnişoarele se postară înaintea lui Nagyvary. „Să vedeţî ce fain l-oi saluta io pă domnu aiesta” le şoptise Maria, însă în clipa în care se văzură în faţa domnului avocat, toate trei îşi pierdură glasul. Maria se opinti, îşi slobozi vorba, şi spre marea ei ruşine, ceea ce îi ieşi pe gură fu un strigăt sugrumat:

-Domn!  Şi apoi, fără să mai aştepte reacţia lui, o luară la fugă către piaţ, ascunzându-şi feţele în şurţuri.

Oricât de frumos ar fi ieşit salutul ei, domnul avocat se pregătea deja de plecare, pentru că încheiase toate socotelile clientului său, domnişorul Gheriu. Mai rămânea să îşi strângă cele câteva lucruri din cameră şi să nu uite să îşi pună în buzunarul de la piept scrisoarea plină ochi de greşeli de limbă şi de ortografie primită de la Şalma. Şi să îi scrie grabnic clientului său că, în sfârşit, se poate îndrepta către Panticeu.