Tags

, ,

Trebuie spus că Şandor se născuse pe uliţa morii, într-o casă joasă, înconjurată de un pământ mlăştinos, aşa cum erau pe vremuri toate grădinile din partea aceea de sat, căreia i se spune şi azi Branişte. Cum locuia foarte aproape de moară, de mic copil îi plăcea să stea să se uite la spiţele roţii purtate de apă, să aunce cârpe şi să urmărească de câte ori le agaţă roata şi le scoate la suprafaţă, pentru a le scufunda iarăşi, până acolo încât învăţă pe lângă dulgherul din Panticeu să cioplească toate spiţele, leocile, tânjalele, să pună pe olaltă roţi de toate mărimile şi toate bucăţile care alcătuiau un car sau o căruţă. Învăţă uşor, căci nu era prost şi nici nu îl lovise încă damblaua. Era prieten bun la cataramă cu Potracănu, cu care, o dată ce crescură feciori, de fiecare Bobotează, se urcau până pe vârful Hongaşului, cârănd după ei în spinare, opintindu-se si cazând de mai multe ori, o roată de car. Aşa cum era obiceiul, o aprindeau şi îi dădeau drumul pe deal în jos, toţi feciorii deodată şi de jos din vale se putea vedea spectacolul a vreo douăzeci de roţi aprinse, rostogolindu-se în salturi mari către sat. Cum ştia să cioplească şi să potrivească roţi, Şandor nu putea rămâne mai prejos decât ceilalţi care veneau de cele mai multe ori cu ceva roată veche de car pe care nu o mai puteau folosi şi care, după câteva rostogoliri, se prăbuşea în zăpadă. Chiar în anul de dinaintea căsătoriei, ultima dată când a mai aprins focuri de Bobotează, Şandor îşi construi din timp o roată imensă, mult mai mare decât văzură vreodată panticeuanii şi o cără până în Hongaş cu carul cu boi. În noaptea cu pricina, tot satul se adună jos în piaţă să vadă minunea şi aşteptarea nu le fu înşelată, pentru că de cum îi dădură drumul, roata se încinse, aruncă scântei, sări preţ de mai mulţi metri pe deal la vale, iar apoi, spre spaima tuturor, îşi luă avânt drept către case. Nu îi luă un minut până ce se opri în boadele cu fân ale bătrânului armean şi vâlvătaia se încinse într-o clipită.

Nu au reuşit să stăpânească focul, care a făcut praf poieţile, coteţele şi hambarele omului, însă i-au salvat la timp casa, iară Şandor, coborât de pe deal mai mult mort decât viu, se tocmi să îi facă toate grinzile, să îi construiască toate acareturile distruse şi să îl mai ajute pe lângă casă. Fiind harnic din cale afară, armeanul îl opri ca slugă şi fu foarte mulţumit de el în cei câţiva ani în care a mai trăit, în afară de un singur incident. Într-o zi, Şandor s-a întors cu căruţa plină de lemne din pădure, împreună cu bunul său prieten Potracănu, când armeanul ieşi în pragul casei cu şurţul plin.

– Haidaţî mă, că o fătat măţa, pune-i-ar dracu dop, că minteni minteni, numa vezî că sloboade încă on rând de pui. Mereţî careva şi slobozîţî puii aieştia în vale că nu mi-i suşig de ei.

Potracănu, pe care de abia acum urma să îl lovească boala mâţelor, sări că îi duce el. Puii aveau deja câteva sâptâmăni, pentru că pisica îi fătase undeva în podul şurii celei noi, prin rumeguşul şi uneltele lăsate acolo de Şandor şi de abia când au crescut, i-a adus unul câte unul în gură şi i-a lăsat în lăduţa cu lemne de sub cuptor. Erau deja cu ochii deschişi, dar asta prea puţin l-a interesat pe Potracanu, care a fugit repede până la malul văii şi i-a aruncat în apă, scuturându-şi şurţul. Când colo, nici gând să se înece, puii înotară uşor până la mal unde se zgribuliră de frig şi începură să miaune disperaţi. „Ia uite, lighioanele, că înoată!” îşi spuse Potracănu şi îi mai aruncă o dată. De această dată, puii ieşiră pe celălalt mal, şi enervat, omul nostru îşi sufulcă pantalonii şi se băgă în apă să treacă după ei de cealaltă parte. Însă, aşa cum de fiecare dată când te enervezi, lucrurile din jurul tău se enervează şi ele pe tine, o bucată de piatră de pe fundul apei se clăti şi Potracănu căzu cât fu de lung în apă. Aşa că se trezi pe celălalt mal, zgribulind alături de cei trei pui de pisică care mieunau de zor. Ce s-o fi gândit omul trezindu-se în situaţia asta, nu ştiu, dar i-a cules pe toţi trei pisoii uzi în propriul şurţ ud şi i-a dus acasă. Pentru Şandor, întâmplarea fu de rău augur, pentru că a doua zi, pisica şi-a furat puii şi i-a adus înapoi. Aşa că nu a avut încotro decât să fugă cu ei până în capătul celălalt de sat, unde era casa Potracănului. Situaţia a continuat preţ de încă câteva săptămâni, într-un du-te vino obositor şi dezarmant pentru toată lumea: pentru armeanul exasperat, pentru Şandor, pentru pui, pentru noul lor stăpân şi pentru sărmana pisică. Aşa se făcu că mâţele Potracănului se învăţară plimbăreţe şi se simţeau acasă pretutindeni, chiar şi în camerele dinspre vale ale armeanului, în care, după cum s-a povestit, avea să rămână blocată una dintre ele, spre disperarea de pomină a stăpânului. Altă pricină de plângere decât faptul că el şi cu Potracănu i-au umplut ocolul de mâţe, armeanul nu avu. Dimpotrivă, se purtă bine cu Şandor şi îi dărui de nuntă două juninci de bivoliţă frumoase şi pregătite să fete.

La un an mai târziu, când i se născu o fetiţă pe nume Vera, Şandor îşi duse bivoliţele în târg, le vându bine şi se întoarse acasă bucuros de aşa treabă, însă, spre disperarea tuturor, nu mai îşi găsi banii. Nu erau în sfeter, nici în laibăr, nici în buzunarele cioarecilor. Cum la întoarcere trecuse pe lângă o turmă de copii care se strâmbau la Grigoraşu Purecelui, şi trebui să se aplece brusc când la stânga, când la dreapta, ca să nu îl nimerească pietrele pe care le arunca moşul, se gândi că doar acolo îşi putuse pierde banii din buzunare şi sigur că unul dintre copii îi dosise. Aşa încât, roşu la faţă, intră în fiecare casă din Panticeu unde erau copii de şcoală, îi scutură, îi lovi, zbieră la ei să scoată banii şi trebui, în cele din urmă, să fie dat afară de mame şi de taţi, pentru că nu era chip să îl faci să înceteze. Din ziua aceea numele i-a rămas Şandor Bolundul şi generaţii întregi de copii aveau să fie înfricaţi:

„Dacă nu eşti cuminte, îl chem la tine pe Şandor. Te dau la Şandor Bolundu, că io una nu mă mai descurc cu tine, belitura dracului de copchil.”

Adevărul este că Şandor se smintise. Nu mai dădu nici pe la casele armeanului, pentru că i se năzărise că e exploatat, soţia cu siguranţă îl înşela, Vera nu era a lui, ci a Potracănului, fratele său Şofron de pe uliţa morii îşi otrăvea zilnic părinţii, găinile se uitau ciudat la el prin ogradă, şi mai mult, decât atât, undeva prin împrejurimi îşi făcuse cuib o cucuvea, care îl anunţa în fiecare noapte că urmează să moară. Nici nu îi păsa de moştenirea armeanului şi de sosirea avocatului sau a adevăratului proprietar, pentru că, oricum, ştia că toţi îl vor fura. El acum avea de lucru cu cucuveaua. S-a urcat peste tot în duzii din marginea drumului ca să îi găsească cuibul, a pierdut nopţile ieşind să arunce cu pietre după ea şi de fiecare dată când pasărea scotea ţipătul ei prelung „Cueueueueueueu, cuuuueeeeu cueu”, Şandor îi urla înapoi: „Îţi tai io limba, mortăciune!” Aşa se făcu, că în clipa în care domnişorul Gheriu descălecă şi răsuci hamul calului de unul din parii de la poartă, Şandor al nostru, speriat de aşa arătanie necunoscută, slabă, înaltă, cu un chip negicios şi auster, puse mâna pe satâr şi se pregăti mai bine să îşi ia viaţa, decât să stea ca prostul ca să aştepte să se adeverească profeţia unei curve de cucuvele.