Tags

, ,

În acea seară, nevasta lui Şandor Bolundu, puse la frământat un aluat de cozonac, aruncă câţiva miezi de nucă prin el, îl băgă la cuptor şi apoi, înfăşurându-l într-un ştergar de cânepă, fugi cu el cald la şezătoarea Filipoaiei, unde se grăbi să le povestească tuturor ce se întâmplase.

-Tuloi, tu muieri, când o vinit Gheriu, uomu aiesta a mnieu o bolunzât de tătului. Numa îl văd că să bagă în casă cu uăchii ieşiţî din găuace, strâgă cât îl ţân puterile, Mooortea! Moooortea! Şi pune mână pă cuţât, vrând să-şi taie grumajii cu tătu. Şi după el să bagă on copchiloi mare şi slab, chiar aşe cum ni-o povestit Maria, de nu-ţî viné să dai doi bani pă el.

Chiar dacă, la prima vedere, nici unuia din panticeuani nu le-a venit să dea doi bani pe el, domnişorul Gheriu avea bani berechet şi nu se putea plânge că duce lipsă. Adevărul este că oricât de pe dos l-au primit oamenii din sat în ziua aceea, se aşteptase din poveştile avocatului Nagyvary la mult mai rău. Că e un sat plin de nespălaţi curioşi şi neciopliţi, mai mult decât atât, batjocoritori cât încape şi că singura şansă este să stai liniştit, că de la o vreme se vor potoli şi se vor duce fiecare în treaba lor. Aşa că, în clipa în care intră în casă şi îl văzu pe Şandor Bolundu cu cuţitul pus la gât şi cu femeia agăţată de braţul lui, încercând să îi smulgă cuţitul din mână, domnişorul Gheriu dădu bineţe şi se aşeză cât se poate de liniştit pe lădoi, în spatele mesei.

–          No, şi Şandor a mnieu era cu cuţâtu în grumaji şi el stătea blând ca mnielu şi să uita la noi. Nici nu s-o clintit să-l oprească. Cum n-ai sărit dumneata, lele Filipoaie, aşe n-o sărit nici el, stăte numa şi să uita blând cum răge bietu uomu mnieu: Mooortea, Mooortea!

Când îşi dădu seama că se referă la el, Gheriu se aplecă uşor şi rosti încet, dar răspicat:

–          Din câte ştiu eu, nu. Mă cheamă Gheriu şi am venit la dumneata să te angajez.

Apoi, Şandor cu nevastă cu tot uitaseră de cuţit, pentru că musafirul aşezat pe lădoi devenise mult mai interesant decât orice înjunghiere, şi asta pentru că îşi scoase dintr-o cutie lucioasă o ţigară maronie, o puse într-o buze şi o mai şi aprinse cu o drăcovenie de cutiuţă mică de care nu se mai pomenise. Cutia era argintată, dar avea prinsă în exterior o roată zimţată cu mâner argintat, pe care, dacă o învârteai de câteva ori, numai vedeai cum scoate o flacără roşioi-albăstruie. Apoi le oferi amândurora câte o ţigară, pe care o acceptară muţi şi străinul învârti iar de câteva ori roata zimţată, ca să le ofere foc.

– Dumneata, bade Şandore, cunoşti cel mai bine gospodăria şi lucrurile de pe lângă casa unchiului, pe care am moştenit-o. Vreau să vii la mine la lucru, împreună cu fratele dumitale, Şofron.

-Şi, ţucu-vă io, numa văd că să potoleşte Şandoru mnieu şi prinde a vorovi chiar bine, cum nu l-am mai auzât de tare multă vreme. Amu io nu ştiu, da încă aşe voce liniştită şi blândă cum i-o dat Dumniezo la Ghieru aiesta, mai rar. Atăta-i de blândă şi aşe te unje pă la suflet de-ar putea potoli şi on câine turbat. Ş-apoi nu-i nialcoş defel, că i-am dat o finjie de lapte şi tătă tătă u-o băut.

Între timp ce vorbeau ei şi Gheriu îşi bău la fel de liniştit cana cu lapte, o grămadă de oameni s-au strâns în faţa caselor lui, unde sosiseră două căruţe încărcate cu mobilă şi spre surprinderea lor, căruţaşii le-au dat de veste că domnişorul o luase înainte şi că trebuia să fie deja undeva, prin sat. Tare s-au mai minunat când l-au văzut venind cu Şandor, asta nu numai pentru că bolundul nu se mai uita după cucuvele şi după copii la care să zbiere sudălmi, ci pentru că domnişorul era slab, tânăr şi negricios ca un ţigan. Din depărtare părea să aibă vreo patruzeci de ani şi umbla îmbrăcat simplu, ca cineva care tocmai acum ar fi ieşit dintr-un insititut religios, iar de aproape puteai să îi vezi mai bine trăsăturile chipului, care parcă încă nu se hotărâseră să iasă de tot din copilărie.

–          Gândeşti că-i ne-gata, spuse Maria Brancii la şezătoare, iar cele care îl văzuseră, dădură din cap prelung, Aşe-i, aşe-i! Îi ne-gata.

Însă, în ciuda vârstei sale de doar nouăsprezece ani, domnişorul Gheriu nu făcu nici unul din păcatele tinereţii, care să umple satul cu vorbe. Era mereu de un calm neclintit, perfect organizat, politicos, scurt la vorbă. Mult prea rece şi mult prea distant pentru gusturile panticeuanilor, care nu au reuşit să afle niciodată care era povestea din spatele lui şi de ce a ales să trăiască singur printre ei. Plantă foarte multă viţă de vie pe pământurile cumpărate de-a lungul drumului Cubleşului şi toamna obişnuia să îţi pună vinul în butoaie mari de lemn, aduse de mocanii de la munte, pe care le depozita în pivniţa de sub cele trei camere dinspre vale. În rest, era întotdeauna extrem de amabil şi dispus să le împrumute bani, fără camătă şi de fiecare dată, în prezenţa lui, Şandor Bolundu avea darul de a redeveni normal, de a vorbi ca oamenii şi de a-şi face lucrul. De câţiva ani buni, de când venise în sat, nu umbla la femei, nu îşi pusese ochii pe nici o fată şi deşi îl acceptaseră printre ei, sătenii aveau un cui în coaste: omul nu avea rude sau părinţi, nu dădea semne că ar vrea să-şi facă o familie şi părea mai mult bătrân ca tânăr, deşi arăta mai mult tânar ca bătrân. Iar în clipa în care sosi scrisoarea despre această soră apărută de nicăieri şi umblată prin ţări străine, întregul Panticeul ştiu că vor avea parte, în sfârşit, de o venire mai ceva decât a lui Nagyvary şi că vor găsi prilejul potrivit să afle, să descoase, să iscodească cine e, de fapt, domnişorul Gheriu. Sau, dacă vreţi, cine nu e.