Tags

, , ,

Să nu vă închipuiţi că un asemenea eveniment ieşit din comun, precum venirea domnişoarei Maria, tocmai de la Viena, de unde locuia împaratul, a putut trece fără ca Grigoraşul Purecelui să încurce treburile rău de tot. De când se întorsese de la Valea Ierii, unde îl dusese dracul în zbor, viaţa moşului îşi reintră pe făgaşul ei obişnuit, cu drumurile de dimineaţă către curvele lui Mendel şi cu poveştile lui muiereşti despre care, cum, unde şi cu cine. Până într-o seară de toamnă târzie, când ieşi să pândească pe drum oare ce bărbat mai pescuise Susiţa de la cârciuma lui Josăla. Se vedea bine, pentru că ninsese toată ziua şi zăpada în lumina lunii scotea în evidenţă toate siluetele. Ori întârzia Susiţa, ori de data asta se oprise pe la careva prin piaţ, însă pe moş îl cuprinse frigul, stând el încovrigat în cârjă şi tot chiorându-se către sat. Aşa că făcu calea întoarsă către propria lui casă, dar înainte de a intra pe poartă, văzu în zare către Recea Crîstor, o siluetă întunecată trecând drumul dinspre cimitir înspre grajdurile grofului. Dădu să-şi ridice cârja şi să-l salute, căci îl recunoscu pe Partic, tatăl lui Niculae din Deal, însă încremeni locului, aducându-şi aminte că de câţiva ani buni, Partic fusese ucis de caii grofului şi acum zăcea mort şi îngropat.

–          No drăcie, îşi spuse Grigoraşu Purecelui, frecându-şi bine ochii şi punându-şi la îndoială văzul, însă, după ce îl văzuse vreme de douăzeci de ani slujind la grajdurile de peste drum, îi era imposibil să nu îl recunoască. Era mersul lui Partic şi mai apoi, umbra aceea o luă de-a lungul peretelui grajdului şi o coti după colţ, urmând exact drumul de fiecare dimineaţă a fostului grăjdar.

–          Da ce ai, moşule, iară ai visat tătă noaptea ostaş de ungur, îl întrebă râzând Şalma, a doua zi la cârciumă, văzându-l căzut pe gânduri şi fără prea multă voie de vorbă, însă moşul i-o reteză scurt:

–          Ba nu, tu, că-n noaptea asta am visat on mare arvocat!

Apoi îşi plăti ţuica şi pe drum înspre casă se hotărî că nu are altceva mai bun de făcut, decât să se oprească în casa vecinului său, Mâţu.

–          Mă, Potracănule, amu de când ţ-ai pierdut tu mâţu, ş-o putut vede tăt satu că n-ai mai multă minte ca stâlpu de la poartă pă care să pişe mâţăle tale tustrele în tătă dimineaţa, de-o ajuns lumea să vorovască c-ai luat nebunia de la pretinu-to Şandor, amu îi musai să bagi bine de samă şi să nu mai voroveşti fără tine. Adeca, amu îi mai bine să taci, orice îi vede. Numa, haida tu deseară la mine la poartă, cam pă timpu când să-ntoarce Susiţa cu curvoii ei, vezî dacă-i vede şi tu ce-am văzut io.

Mâţu, curios nevoie mare, veni cu trei perechi de ochi sticloşi pândind la oareşicare distanţă pe urmele lui în noapte şi se postă lângă Grigoraşu Purecelui, pe care îl găsi încotoşmănit cu un cojoc din blana de oaie aşa de greu, că de abia se mai putea mişca. Cum ştia că moşului nu-i umblă mintea la altceva decât la curvuşaguri, Mâţu se aştepta să vadă ceva cuplu tainic, înghesuindu-se prin fânarele grofului, însă, nu după mult timp, în loc de două siluete, văzu una singură, dând ocol clădirii grajdului. Mai bine zis, figura ieşi de după un colţ, trecu de-a lungul întregului perete de cărămidă, şi înainte de a dispărea după următorul colţ, se opri locului şi se întoarse spre ei. Mâţul se făcu alb ca varul, mai, mai să cadă leşinat în zăpadă, pentru că acum, în lumina lunii se putea vedea clar, nu numai că era Partic însuşi, ci că îi lipsea calota, craniul îi era zdrobit şi era cu creierii împrăştiaţi, aşa cum îl aşezaseră în sicriu. Pe cât de alb se făcuse Mâţu, pe atât de roşu de furie se aprinse Grigoraşu Purecelui, care prinse a striga din gură de şarpe:

–          Roade-te-ar jernii să te roadă, pricoliciu dracului! Băga-u-ar crucea în tine şi în tăţi dracii, altceva n-aveţî a lucra tăţî dracii şi pricolicii din satu aiesta, numa cu mine aveţî de lucru? Mnie unu mi-o fost bugăt, să nu vă mai văd altu-n veac!

Şi văzându-l pe Mâţu căzut în genunchi în zăpadă şi vărsându-şi maţele, badea Grigoraş îi altoi trei cârji în spate şi strigă:
– Scoală, măgariule, nu te căca pă tine, că-i numa on amârăt de pricolici care n-are minte că tăt tăt tăt i-or zdrobit-o copitele cailor. Da ţîie mintea cine ţ-o zdrobit-o că mă tem că tu n-o ai de când te-o fătat mă-ta? Scolă-te şi stai ţapăn, că numa tu te poţî apăra de făcătura dracului. Aci rămâi sângur, Mâţule, că mnie unu mi s-o urât de draci smintiţi şi de morţî fără hodină.

A doua zi, dis de dimineaţă, Grigoraşul Purecelui îşi încărcă două lăzi cu haine şi porcul în căruţă şi sătul până peste cap de uliţa lui, sau de toate minunile pe care le-ar mai fi putut zări, locuind lângă cimitir, se mută drept în celălalt capăt de sat, la ieşirea înspre Dîrja, în casa lui Margit. Şi fireşte, nu uită să îşi ia cu el traista cu leacuri de toate felurile, căpătată de la Marica din Valea Ierii, vrăjitoarea.