Tags

, , , , ,

După ce îl plânsese cu vai şi-amar în zilele când l-a luat dracul, Margit îl primi la ea pe Grigoraşu Purecelui cu multă veselie. Nu că nu i-ar fi plăcut ei viaţa de văduvă, liniştită, tihnită, fără un bărbat care să îi poruncească încotro să vină şi unde să meargă, dar în urmă cu un an de la cele ce se povestesc aici, într-una din nopţi, Mafteiu Ioanii, mort de beat, îşi fugări vaca până în curtea ei, şi după ce îi pierdu urma, dădu să intre în casă. Ca norocul că zăvorul era tras, închis bine şi nu fu chip pentru el să intre în casă, că altfel, Margit n-ar fi scăpat fără să fie bătută, făcută de ruşine, sau fugărită prin tot Panticeul în miez de noapte. Cum nu avea cum să se apere în asemenea nopţi, luă de la sora ei Martha un cîine mare şi rău pe care îl legă în prima noapte de pridvorul cerdacului. Şi într-adevăr, nimeni şi nimic nu se mai apropie de uşa lui Margit, însă pe dimineaţă îi fu cu neputinţă să iasă din casă, pentru că, fiind din cale afară de apucat, câinele o lătra, îşi arăta colţii, hârâia şi se arunca în direcţia ei. Nici asta nu era o afacere bună, aşa încât Margit cumpără de la mocanii care coborau de la munte cu butoaie un pui alb de ciobănesc românesc, pe care să îl crească până se va face o namilă de câine de care să îţi fie cu neputinţă să te apropii.

-Faină treabă, Margit dragă, îi spuse Grigoraşu Purecelui, uitându-se la căţelul care lătra, sălta şi se gudura la picioarele lui, dând din coadă bucuros până peste poate, de noile lui cunoştinţe. Numa că, după cum te ştiu io pă tine, cum tătă zua faci de mâncare şi numa bun, atâta l-i îndopa cu cozonac şi carne, că s-a face gras ca porcu şi blând ca mnielu. Ca să şie on câine bun, pază la casă, câţălu aiesta trebe înrăit de mnic.

Aşa se făcu, că de-a lungul unui an de zile, de fiecare dată când dădea pe la Margit, Grigoraşu Purecelui se ducea la câine şi îi trăcea blidul cu mâncare de sub bot, îl împungea cu cârja şi hârăia la el, până când, sătul de atâtea tracasări, câinele începu să latre de mama focului de fiecare dată când îl vedea.

-No aşe, Margit, ţucu-te, amu îi ave câine la casă.

Pe cât de bucuroasă fu Margit, în ziua în care, înfuriat de pricolici, Grigoraşu Purecelui se mută la ea cu porc cu tot, pe atât de turbat fu câinele, care nu mai înceta să latre şi să îşi verse tot năduful împotriva bătrânului. Nu tăcea numai când bătrânul dispărea în casă, în şură sau la cârciumă, în rest lătra tot timpul ca din gură de şarpe, mai mai să rupă lanţul. Crescuse, era mare, alb şi paşnic cu toată lumea, mai puţin cu badea Grigoraş pe care prinsese mare ură. Toate lătrăturile astea se sparseră în capul fierarului, care locuia chiar peste drum şi nu mai putea să îl audă pe câine lătrând, mai mai că i-ar fi aruncat o bucată de păine muiată în otravă, dar nu îl lăsa inima, că era un câine frumos, care îi era foarte drag fetiţei sale, Hortensia.

Însă, în nici una din zile câinele lui Margit nu fâcuse gălăgie mai mare decât în ziua în care domnişoara Maria sosi în Panticeu. Asta pentru că, curios din cale afară, cum îl ştiţi, Badea Grigoraşu Purecelui se postase în mijlocul drumului, cu două laibăre şi cojocul de oaie pe dumnealui, cu trei perechi de obiele în bocanci şi două perechi de ciaoreci să nu îi fie frig şi acum stătea privind înspre Dârja aşteptând să se întoarcă săniile Gheriului cu domnişoara Maria. Căci Gheriu trimisese dis de dimineaţă două sănii care să o ia de la Jucu cu slugile lui, Şandor şi Şofron şi cu doi cai de schimb. Adevărul e că nu doar badea Grigoraş aştepta să vadă săniile apropiindu-se dinspre Dârja. Fetele lui Mendel se urcaseră în podul hanului pe grinzi şi priveau de sus întreg drumul dinpre Dârja înspre Panticeu, care se vedea desluşit ca o linie trasată nesigur într-o mare de zăpadă. Alţii urcaseră sus în deal şi stăteau cocoţaţi pe pietrele aduse de Niculae din Vultur, iar câteva femei aşteptau în piaţ în faţa caselor Gheriului. Era tăcere pe tot hotarul, vitele dormeau şi ele în grajduri la căldură; singurul lucru care se auzea în tot satul erau lătrăturile disperate ale câinelui lui Margit.

-D’apoi bade Grigoraş, ce-i cu circuşu aiesta? Meri în casă, că aşe circuş face aiesta de te face de mândra mninune la uomini, îi strigă fierarul de peste drum.

-Băi căuaciule, îi răspunse Badea Grigoraş fără să se întoarcă, mijind în continuare ochii către Dârja. Slujba ta îi să baţî fieru şi să coţi în copite caii tuturor proştilor care trag la tine. Slujba cîinelui îi să latre. Lasă-l să latre, ce ai? Vrei să potcovească el caii şi să latri tu?

-Da nu ţ-i frig, că de-on ceas stai în omăt în mijlocu drumului? Ş-apoi, ce-i aşe de mare lucru de văzut?

-Vezî că nu ştii, dacă tătă viaţa ta ai clocit în satu aiesta ca dibolii în băltoc şi porcu în coteţ? Domnişoara asta, măi căuaciule, vine de acolo de unde şede împăratul. Şi împăratul nu şede de unul sângur, că n-a sta ca prostu, să vie unu ca tine să-i fure corona. Împăratu şede înconjurat de mulţî, mulţî ostaşi, care să îl păzască. Ş-apoi unde sunt mulţî ostaşi, măi căuaciule, sunt şi mai multe curve. Ş-amu io vreu să-i dau bineţe la fata asta şi s-o întreb cam câte văduve or fi în Viena, de-a cui îs şi dacă te poţî apropie de ele, sau îs urâcioasă foc. Că uominii îs de multe feluri, măi.

Aşa că nu fu chip nici să îl muţî pă Grigoraşu Purecelui din mijlocul drumului, nici să faci câinele lui Margit să tacă. Curând se văzură, ieşind din Dârja, cele două sănii încărcate până sus de lăzi şi cutii, făcându-şi cale una dupa alta prin zăpada mai mică căzută sub plopii şi duzii de pe marginea drumului. Şi venind înaintea lor, doi călăreţi care mânau caii de schimb ai Gheriului. Şalma o coti pe Avişa, adormită pe grinzile din podul hanului, bărbaţii adunaţi lângă coliba lui Niculae din Deal dădură un pahar de ţuică peste gât să se mai încălzească, iar Grigoraşu Purecelui prinse a bate cu cârja în pământ de nerăbdare. Nu le luă mult să se apropie de sat, până se auziră zurgălăii de la urechile cailor şi putu să se vadă până şi răsuflarea aburindă a celor doi călăreţi.

-No, amu-i amu!, spuse Grigoraşu Purecelui şi avu mai multă dreptate decât crezu.

Văzând o mogâldeaţă îmblănită înfiptă în mijlocul drumului şi cătând cu ochiul stâng când spre un cal când spre celălalt, prima sanie, în care tot satul se aştepta să o vadă pe domnişoara Maria, încetini destul de mult, iar în răstimpul ăsta, turbat de atâta agitaţie şi de atâţia zurgălăi, câinele lui Margit rupse lanţul şi se azvârli dintr-un salt, cât era de lung şi de mare, până în faţa cailor. Şi în vreme ce câinele, după o ură neîmpăcată hrănită vreme de un an întreg, în sfârşit îl răsturnă în zăpadă pe Grigoraşu Pureşului şi prinse a-i ronţăi un picior, caii speriaţi de aşa arătanie furioasă, îşi smuciră hamurile şi săriră cu sanie cu tot, în şanţul dinspre casa lui Margit.

-Tuloi, Doamne! strigă fierarul, sări peste câinele care hapciulea cât putea din Grigoraşu Purecelui şi împreună cu cei doi călăreţi, scoborâţi dintr-un foc de pe cai, se repeziră în şanţ să prindă de sania răsturnată cu susu-n jos, de frică să nu îşi fi rupt domnişoara gâtul sub toate lăzile prăbuşite peste ea.

-Număr până la tri şi ridicăm tăţi, strigă fierarul, înşfăcând marginea saniei, iar la trei, bărbaţii se opintiră şi icnind, ridicară sania înapoi în drum. Nu i se păru fierarului lucru curat că unul dintre călăreţi icni mai ascuţit decât ar fi trebuit, însă, cum nu era vreme de stat pe gânduri, se repezi înapoi în şanţ să dea la o parte cutiile şi lăzile desfăcute prin zăpadă, şi spre marea lui mirare, îl scoase de sub ele pe Şandor Bolundu, care abia se mai putea ţine pe picioare, dar era teafăr.

-Şi domnişora?

-Aici! spuse călăreţul cu icnetul mai ascuţit, care, dacă te uitai mai bine la el, semăna ca două picături de apă cu domnişoru Gheriu, însă, iar nu apucă fierarul să se minuneze de această arătare, căci nimeni nu mai auzea nimic de văicărerile lui Grigoraşu Purecelui, moflăit din cap până în picioare de câine. L-au smuls cu greu dintre fălcile lui şi l-au cărat pe braţe până în casa lui Margit, unde, învins de durerea atâtor muşcături, moşul leşină. Nu înainte de a le spune tuturor:

-Barăm am făcut din el câine, nu mâţ!