Tags

, ,

Dacă a făcut bine Traianu Ioanii să ardă scrisoarea lui Nagyvary către Şalma, asta rămâne să judecaţi singuri. Dar cum nu numai răul nu vine niciodată singur, ci când se porneşte o întâmplare, mai multe de acelaşi fel vin după ea tăvălug, în dimineaţa de după, Traian înhămă calul la sanie şi o luă încet către Mendel, până când ajunse în dreptul porţilor lui Dragomir, în vărful cărora stăteau trei mâţe incredibil de grase, care se lingeau de zor una pe alta. Curând ieşi de la lăptăria lui Copăla şi Mâţul, scuturându-şi de pe cojoc zăpada şi trăgând pe urmele lui un căruţ plin cu candire.

–          Măi Trăiene, io aş ave oarice de vorovit cu cineva, dar dacă i-oi spune n-a fi bine şi dacă nu i-oi spune, tăt rău oi ieşi.

Pentru o clipă Traian îngheţă locului şi îşi imagină că domnişoara Maria adusese în lăzile ei o mulţime de scrisori de-ale lui Nagyvary pe care vântul le-a împrăştiat prin tot satul şi acum toate atârnau greu de cugetul panticeuanilor.

–          Cu Mendel ai de lucru, mă Mâţule?

–          Ba nu, că cu pretinu-to, Niculae din Deal, îi spuse Mâţul şi apropiindu-se de Traian prinse a-i povesti, cum el cu ochii lui şi încă cu Grigoraşu Purecelui lângă el l-au văzut pe Partic pricoliciu, trecând drumul şi plimbându-se pe lângă grajdurile grofului, cu creierii scurşi şi cu capul spart. Unde mai pui că nici nevasta lui, Mâţoie, nu mai poate dormi toată noaptea, că de când s-o mutat moşu Grigoraş, ei sunt ultima casă locuită în Panticeu, şi dacă carecumva mortăciunea trage la sânge, la ei va veni mai întâi. Aşa că musai, Niculae din Deal să facă ceva, că mortul era al lui, şi dacă nu are hodină, îi de datoria lui să îl aşeze bine la loc. Şi cum Niculae din Deal, nici el nu are tare multă minte, că nu degeaba a fost prostu satului, să facă bine Traian să îl lămurească.

Însă, de această dată, Mâţul nu găsi om potrivit căruia să îşi povestească necazul, pentru că Traian nu credea în boscoane, în poveşti cu draci şi pricolici, care după el, erau bune numai la speriat copiii din Panticeu pe care nu îi putea cuminţi, dacă îi ameninţai cu Şandor Bolundu. Aşa că se enervă bine şi îl repezi pe Mâţu:

-Bine că te poate prosti Grigoraşu Purecelui cum a vre. Nu pântru pricolici s-o mutat din casă, mă Mâţule, ci pântru că îi bătrân şi slab şi Margit tare bine cotă de dumnealui. Numa nu o vrut să recunoscă că o ajuns la neputinţă şi şi-o găsât prostu care să umple tăt satu că s-o săturat de draci şi de pricolici.

– Da l-am văzut io cu uăchii mnei, se jură Mâţul, şi tot îl vedem şi de când s-o mutat badea Grigoraş.

-Nu te gândeşti o ţâră di ce numa de Partic să povesteşte că îi pricolici şi nu are hodină? Pântru că o fost om mai sânguratic şi o rămas pântru satu aiesta on străin până în zua în care o murit. Cum tăt s-o gândit moşu să se mute de acasă, o fi lăsat la careva sape, car şi ce mai ave pe lângă casă, ca să meargă în tătă noaptea să facă pă Partic şi să te sparie pe tine. Du-te vezâ-ţi de treabă şi nu crede tăte boscoanele Purecelui.

Însă căuaciu, care mai povestise cu Partic, când îi aducea caii la potcovit, ştia el bine că sunt multe lucruri pe lumea asta la care gândul molcom şi cuminte al lui Traianu Ioanii nu va ajunge niciodată, aşa că, în seara aceea, prinse cu o sfoară câinele lui Margit (rămas la el de când se aruncase pe Grigoraş), îl luă pe Găvrişuţ, care nu conteni tot drumul să povestească că el ştie tot ce trebuie făcut cu pricolicii şi făpturile dracului, îl scoase pe Mâţu din casă, cu Mâţoaie care se încălţă cu cizme şi care nu voi să piardă pentru nimica în lume ce se va întâmpla, şi se puseră toţi pe pândit, în dreptul porţii părăsite a grajdului.

Trebuie spus că de când sosise în Panticeu domnişorul Gheriu, care cumpărase caii şi mare parte din pământurile grofului, grajdurile rămăseră pustii şi paiele de pe acoperiş prinseră a putrezi. Stând toţi patru în noaptea de iarnă pe locul acela pustiu, începuseră să îi treacă fiorii, ca norocul că aveau cu ei câinele care avea mare chef de joacă, sărea în zăpadă şi apoi pe ei, se învârtea de jur împrejurul lor, legându-i cu funia, însă la un moment dat, câinele se smuci, smulse laţul din mâna căuaciului şi o luă la fugă înspre sat. Atunci îl văzură pe pricolici, coborând dealul cimitirului cu pas repejor, trecând drumul şi apropiindu-se de ei. Nu au fost în stare să zică nimic altceva, decât să se lipească de poarta grajdului şi să îşi facă cruce cu limba în gură, căci arătania era tocmai cum o descrise Mâţul întîia oară, cu oasele de pe cap lipsă şi cu un nămol săngeriu acolo unde ar fi trebui să îi fie creierii, cu faţa suptă şi palidă, aproape uscată de tot, până acolo încât buzele nu mai reuşeau să îi acopere dinţii. Pe jumătate schelet, pe jumătate mort uscat, Partic trecu pe lângă ei, fără să îi vadă, sau fără să îi pese de prezenţa lor, trecu la o distanţă de câţiva metri pe lângă colţul grajdului şi îi auziră paşii îndepărtându-se undeva înspre conacul grofului.

A doua zi tot satul află povestea şi prinseră a vorbi despre cum Partic nu are odihnă şi cum sigur moartea lui trebuie să ascundă un secret, pentru că nu a fost lucru curat ca după atâţia ani să îl împingă caii grofului dintr-o dată. Şi cu vorbele astea schimbate între ei, mai mulţi oameni s-au dus în ziua aceea la Niculae din Deal şi i-au povestit tot ce cred ei despre arătarea asta şi încă despre ceea ce trebuie făcut.

-Ba io unu nu oi face nimic, le spuse Niculae, după ce îi ascultă blând pe toţi. De ce vă mâncă nevoia? Că plicoliciu aiesta nu s-o legat de nici unul din voi. Nu vedeţî voi că nu ale de luclu cu uominii?

Apoi începu să le explice, vorbind lent şi fără să îl poată rosti pe r, cum ar fi bine să se ducă fiecare la casa lui şi să îşi vadă de treabă. Pentru că lui taică-so, Partic, totdeauna i-o fost tare drag lucrul, că era în stare să stea şi noaptea la grajduri şi să nu vină acasă deloc. Şi acuma, de când or rămas grajdurile pustii, ar fi tare mult de reparat la acoperiş şi de tomnit zidurile.

-Aşe că n-a sta Paltic ca plostu să îl loadă vielmii în pământ, când este aşe de mult de luclu la glajduli. De aia umblă noaptea, că ale de luclu. Şi amu, faceţî bine şi meleţî tăţî acasă.