Pe vreme de iarnă, din cele patru drumuri care duceau către Panticeu, trei deveniseră periculoase şi numai bune de evitat. Dealul Clujului aproape că nu mai putea fi trecut până venea dezgheţul, aşa încât, dacă veneai de la Cluj, era cel mai simplu să o iei înspre nord, de-a lungul văii Someşului, aşa cum făcuse domnişoara Maria, până la Bonţida, de unde drumul cotea la stânga înspre Dăbâca, Pâglişa, Dârja şi Panticeu.

Mai exista o cale, să te îndrepţi înspre nord vest, prin judeţul Sălaj până la Hida şi de acolo să o iei înspre Voivodeni, însă asta însemna să treci prin Sărata, sau Sotelec, cum îi spuneau ungurii. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea când se întâmplă lucrurile povestite aici, Sărata se umpluse de ţigani şi dincolo de faptul că erau prăpădiţi, certăreţi, violenţi şi nedemni de încrederea oamenilor, ţiganii ăştia adunaseră pe lângă casă o grămadă de câini, pe care îi lăsau să umble slobozi, să atace orice căruţă se încumeta se intre în satul lor. Aşa se făcu că vreme de zeci de ani, drumul dinspre Sărata înspre Voivodeni, peste dealul Hagău rămase neumblat, se acoperi de muşchi şi de iarbă şi era foarte greu să îi mai desluşeşti urmele prin pădure.

Înspre Nord, drumul pornea de la Panticeu înspre Bobâlna şi mai apoi înspre Dej, prin Recea Crîstor. Era drum bun şi drept, de-a lungul văilor, însă de la o vreme, începu să fie străjuit noaptea de Partic pricoliciu şi de alte arătări care umblau bezmetice prin cimitirul de pe deal.

Multă vreme, pentru panticeuani, oamenii din Recea Crîstor erau văzuţi drept harnici, aspri, dar gata să te înşele oricând s-ar fi ivit ocazia. Bătrânii îşi mai amintesc că demult, demult, pe vremea unei reforme agrare, poate pe timpul când plecase groful Páncélcseh, s-a ivit mare pricină de ceartă între panticeuani şi crâstoreni, din cauza pământurilor aflate la marginea dintre Panticeu şi Recea Crâstor. Panticeuanii aveau dreptul la acele pământuri şi crâstorenii s-au urcat peste ele, aşa că, după multă sfadă şi ameninţări de o parte şi de alta, s-au adunat la judecată şi unii şi alţii. Ultima soluţie a fost următoarea: să vină toţi crâstorenii pe pământul cu pricina, să treacă prin faţa popii şi să jure toţi cu mâna pe Biblie că pământul pe care stau îi al lor.

Cu o seară înainte, se adunară toţi crâstorenii la sfat, pentru că era mare păcat să juri strâmb şi ştiau ei bine că nu aveau nici un drept pe acele pământuri. S-au înţeles ei cât s-au înţeles şi a doua zi, spre stupoarea panticeuanilor, au venit toţi, au trecut prin faţa preotului, au pus mâna pe Biblie şi s-au jurat că pământul pe care stau e al lor. De abia după vreo săptămână, s-a aflat că toţi crâstorenii îşi băgaseră în cizme un strat de pământ luat de acasă, ca nu carecumva să îi ajungă blestemul jurământului strâmb, şi într-adevăr, pământul pe care vor păşi să fie al lor. Auzind de toate astea, popa din Panticeu ţinu slujbă neagră în biserică şi îi blestemă ca toată viaţa să nu le meargă bine în orice vor vrea să facă, numai chiar în lucrul pământului pe care l-au furat să îşi poată câştiga pâinea, ca să rămână lipiţi de el, câte zile vor mai avea.