Tags

,

Pe vremurile când dracul mai locuia încă în Dealul Clujului, Partic pricoliciu nu îşi afla odihna în mormânt şi câinii sotelecanilor sfârtecau caii de la căruţele care se încumetau să intre în Sărata, iernile erau grele şi ţineau cam de pe la jumătatea lui Noembrie, când cădea prima zăpadă şi până târziu, în primele zile din martie. Dacă treceai în zbor de pasăre dinspre Sărata înspre centrul satului, toate lucrurile părau mai mici şi mai apropiate, înghesuite, troienite şi gârbovite sub greutatea unui strat de omăt care nu se mai ducea cu lunile. Un secol mai târziu, când iernile s-au încălzit şi zăpada nu ţinea mai mult de trei săptămâni pe an, adunând ninsorile din decembrie cu cele din ianuarie, au început să dispară vechile sănii, mari cât o căruţă şi trase de cai, singurele care puteau străbate drumurile albe, înecate sub omăt. Nu că ar fi fost mult de umblat pe vreme de iarnă, decât la târg, la nunţile şi la înmormântările din satele vecine, pentru că hotarul era pustiu şi nici nu era bine să îţi faci curaj de unul singur pe vârfurile dealurilor.  În nopţile cu lună puteai auzi nu numai cetera dracului din Dealul Clujui, ci şi urletele lupilor care se apropiau prin păduri, până nu departe de grajdurile oamenilor şi băgau sperietura în copiii deja înfricoşaţi de basmele despre lupul cel rău. Dacă nu erai strâcat de cap şi chemat de tot felul de năluci, sau vânător pornit după pradă, nu aveai ce să cauţi la liziera pădurii pe vreme de iarnă.

Şi totuşi, dacă ajungeţi vreodată, uitaţi-vă după urmele întipărite în zăpadă, mergeţi o vreme pe lângă ele şi o să desluşiţi o grămadă de poveşti, în marginea lor. Sunt, mai întâi, urme de pisică, drepte, mici, care vin din sat şi se pierd undeva între copaci. Mai rar, puteţi da de urme de lupi, cam câte trei. Le distingeţi uşor, pentru că lupii merg într-o direcţie precisă, nu îşi schimbă traseul, nu zăbovesc şi nu se răzgândesc: sunt două sau trei urme care se întretaie, formând, în cele din urmă, o singură linie. Cu totul altfel sunt urmele de vulpe, care şerpuiesc, se întorc de mai multe ori în bucle înspre stânga şi dreapta, revin spiralat asupra propriilor paşi, fac calea întoarsă pentru a o coti brusc, înapoi. Se spune despre vulpi că fac acest drum întortochiat pentru a deruta orice fiară sau om pornit pe urmele lor. Sau poate pentru că adulmecă peste tot, caută şoareci sau hârciogi ascunşi sub stratul gros de zăpadă. Deloc subtile sau delicate sunt urmele mistreţilor care îşi târşâie picioarele prin zăpadă, scurmă în tot locul după rădăcini îngheţate şi murdăresc zăpada cu bulgări de pământ îngheţat. Şi mai sunt urmele triunghiulare ale iepurilor şi cele zigzagate, nehotărâte, pe care le lasă căprioarele.  Însă, printre toate acestea, la marginea pădurii de stejari din dealul Hongaş, apăruse distinct în zăpadă amprenta unei cizme prelungi, fine, de damă, făcute la comandă în prăvălia unui pantofar vienez.

Căci, proaspăt sosită în sat, domnişoara Maria se feri de prezenţa panticeuanilor, rămânând mai multe zile închisă în camerele ei. Oamenii au apucat să o vadă ducând calul de căpăstru, mergând împreună cu Şofron înaintea săniilor, îmbrăcată cu o haină de blană roşiatică ce părea a fi de vulpe, şi totuşi nu prea semăna, păşind destul de bărbătos cu cizmele în omătul drumului, şi aducând întru totul cu fratele ei, domnişorul Gheriu. Apoi se închise în casă, în camerele ale căror ferestre dădeau către vale, şi printre crengiile desfrunzite ale sălciilor, Zbengu şi Maria lui Maftei care locuiau aproape, puteau vedea până noaptea târziu, lumânările arzând. „Oare ce face, se întrebară, că doară nu ţese la război.” Până într-o seară, când curiozitatea femeilor cedă şi Şalma lui Mendel cu Ana Sofiei au bătut la uşa domnişorului Gheriu, cerând să vorbească cu domnişoara Maria.

După vreo două minute de aşteptare, apăru şi cele două tinere o studiară din cap până în picioare. Era îmbrăcată într-o rochie simplă, neagră, de casă, cu nimic mai deosebită decât propriile lor rochii negre pe care le purtau la înmormântări, sau duminica la biserică, se ţinea dreaptă şi părea acum mult mai înaltă decât în ziua în care venise. Avea chipul osos al Gheriului, cu trăsturile ceva mai îndulcite şi cu tenul mai alb, avea părul prins în coc şi capul dezgolit, cu o expresie sobră, austeră, care le făcu pe cele două fete să regrete amarnic că veniseră. Vroiau să o cheme la şezătoare, însă acum nu şi-o puteau închipui nicicum în casa Filipoaiei printre râsetele şi glumele celorlalte fete din sat. Cumva, se făcu brusc frig în încăperea în care intrase domnişoara Maria, chiar dacă zâmbi politicos, nici mai larg nici mai îngust decât trebuie să fie un zâmbet politicos şi spuse:

-Bună seara!

-Sara bună, domnişoară, începu Şalma lui Mendel. Noi fetele din sat ne adunăm seara la şezătoare în casa Filipoaiei şi tare ne-ar şi drag să ne povesteşti dumneata de cum îi pă acolo pân ţări străine…

-Da nu-i musai, sări Ana Sofiei. Numa ne-ar şi drag dacă ai vini şi dumneata cu noi.

Domnişoara nu răspunse imediat. Stătea înaltă şi ţeapănă, cu mâinile adunate în poală şi se uită lung, fără să zâmbească, când la una când la cealaltă, până când fetele se apropiară una de alta, lipindu-şi umerii şi domnişoara fu sigură că o asemenea invitaţie nu îi va mai fi făcută niciodată. Abia atunci vorbi:

-Mulţumesc, dar îs încă obosită de pe drum.

La biserică nu veni, încă nu călcase prin nici o prăvălie din sat, şi oricât ar fi fost ea de obosită, a doua zi înspre amiază, oamenii din sat au văzut-o urcând Hongaşul de una singură, îmbrăcată în blana ei de vulpe, plimbându-se o vreme la marginea pădurii şi apoi trecând dealul de partea cealaltă, înspre Cubleş. Nu era lucru curat ca o fată singură să umble prin pădure iarna, căci se putea lega oricine de ea, să o batjocorească, ca să nu mai vorbim de lupi şi de alte lighioane care ar fi putut să o vatăme. Şi totuşi, domnişoara părea să urmărească în omăt nişte urme precise, căci se oprea de mai multe ori locului, înlătura cu mâna un strat subţire de fulgi aduşi de vânt, studia atentă împrejurimile şi apoi mergea mai departe. O dată ce trecu de culmea dealului, de unde nu se mai vedea satul, o luă printre copaci, prin pădure, şi începu să coboare panta mai lină de partea cealaltă, când o namilă albă se năpusti asupra ei şi o o trânti în zăpadă. Era câinele lui Margit, scăpat din noaptea în care căuaciu l-a dus la pânda pricoliciului, dornic nevoie mare, de joacă şi hârjoneală. Aşa că după ce îl fugări o vreme prin pădure, domnişoara îl prinse de sfoara care îi rămase legată la gât şi coborî cu el dealul până în grădina fierarului, se strecură în curte şi mare fu mirarea căuaciului când se trezi cu câinele lui Margit şi cu domnişoara Maria lângă el.

–          L-am văzut dis-de-dimineaţă trecând dealul şi m-am dus după el să îl prind, îi explică domnişoara şi apoi îl rugă, dacă nu cerea prea mult, să i-l vândă sau să i-l lase ei.

–          Nu-i a mneu domnişoră, că îi a lui Margit, da de când o făcut mninunea cu badea Grigoraş, vecina Margit nu-l mai vre. M-am gândit să îl ţân io că i-i tare drag la fata me, Hortensia, da nime în satu aiesta nu l-a cota mai bine ca dumneata. Amu dacă l-ai prins, a dumnitale să şie.

–          Mulţumesc frumos, îi spuse domnişoara, zâmbind de data asta larg, şi luând-o în paşi repezi înspre drum, încotro o trăgea câinele. Şi spune-i Hortensiei, strigă, că poate veni să se joace cu el când vrea!

Aşa că în zilele şi lunile care urmară, domnişoara Maria fu văzută de mai multe ori, urcând dealurile dimprejurul satului cu namila de câine care fugea, când înaintea ei, când în jur, lătrând din când în când şi speriind ciorile de pe crengile copacilor. La marginea pădurii, urmele domnişoarei erau mereu însoţite de cele bezmetice ale câinelui, până înspre primăvară, când în preajma urmelor lor mai vechi, călcând fidel pe acelaşi drum, se alăturară urmele proaspete ale unor bocanci mai grei, de bărbat.