Tags

, , , ,

– Să ştiţi voi, începu Zbengu, că aşe o lăsat Dumniezo pă pământ ca America să se facă din tăte naţiile din lumea asta, adunate laolaltă. Şi puteţi să mă credeţî când vă spui că America n-o fost gata până ce nu or vinit în ea panticeuanii.

La asta, oamenii adunaţi în salonul domnişorului Gheriu dădură din cap că aşa îi, că bine ştiau ei că nu auziseră să se fi întâmplat undeva vreun eveniment istoric, la care să nu fi participat vreun panticeuan. De cele pe care nu le trăise cineva din satul lor, nu auziseră şi nici nu aveau mare nevoie să afle. Dar cum Zbengu se născuse şi trăise până în prima tinereţe în satul lor, dintr-o dată, America asta a lui, cu toţi oamenii de pe teritoriul ei, devenise la fel de importantă ca orice uliţă din sat. Aşa că, în afară de izbiturile securii care despicau carnea de pe oase, de apa care fierbea cu măruntaie în oalele de pe sobă şi de untura cu jumări care începuse să stropească pereţii din jurul cuptorului, se făcu linişte.

– Amu, voi ştiţi cu tăţîî că nu de sărac m-am luat io să mă duc în America, că doară tătdeauna am fost neamuri de gazde şi a noşti o avut ce le trebe. Nu or furat, nu or băut şi nici nu şi-or irosât timpu pă care li l-o dat Dumniezo pă faţa pământului. Nu ştiu câţi dintre voi vă mai aduceţî aminte că înainte să plec io, o fost mare circuş, că m-o prins Triţoiu din Cubleş cu nevastă-sa în pat. Amu, mnie de Cruciţa Triţoiului mi-o fost tare drag de când eram copchiloi pân sat şi ea era fată ficioară, de umbla la şezătoare. Şi când o avut nunta cu Triţoiu din Cubleş, atâta m-am rugat de frate-mio mai mare să o fure, că mi-era năcaz că pleacă din satu nost în Cubleş şi n-o voi mai vede. Da prostu de frate-mnio n-o furat-o, o legat numa drumu în faţa mirelui şi a miresîî, o căpătat doi litri de ţuică pântru treaba asta şi s-o dus sus în podu poieţîî unde o băut până sara. Şi aşe ni s-o dus Cruciţa din Panticeu. Când am crescut o ţâră mai mare şi eram holtei, nu scăpam nici on târg de la Cubleş şi de fiecare dată mă băgam pă la Cruciţa ca să-i duc, vezî Domne, câte on cozonac pă care i l-o trimăs mă-sa, sau s-o întreb dacă n-are ceva de poruncit acasă. Şi cum Triţoiu ave tare multe treburi la Dej, o dată când o fost dus, o-am prins pă Cruciţa pă după şale şi o-am prăvălit pă pat, şi nici ea n-o zâs nu şi tare fain ne-am veselit până cătă sară. Şi tăt aşe, aflam când îi dus Triţoiu şi merem io la ea, că era tare şpiculană şi de tătului îndemânatică în pat: nu să dade înapoi de la nimnic şi pântru uărice strunem io, ea să strofoca cu asupra de măsură. Bine ne-o mărs şi fain ne-am aflat laolaltă, până într-o zî când Triţoiu s-o făcut că mere la Dej, da o rămas să ne pândească, s-o băgat păstă noi în casă şi pă mine m-o fugărit în curu gol până la marjinea Cubleşului. Asta n-o fost bai, că bistoş or mai văzut cubleşenii cururi, încă câte,  baiu o fost că pă Cruciţa nu o mai lăsat-o să iasă din ocol şi mie mi-o trimis vorbă Triţoiu că dacă mă mai prinde pân Cubleş, îmi taie grumajii.

– No bine, măi Zbengule, da tăt nu ne-ai spus, ce făcei cu Cruciţa, chiar cum vă veseleţî de merei până în Cubleş pântru asta? întrebă dezamăgit Şofron, şi nevastă-sa, aşezată lângă el (nimeni alta decât Maria Brancii – dar asta e o altă poveste) îi dădu o palmă peste cap ca să facă bine să îşi vadă de treabă şi să nu îl mai roadă grija despre cum se ostoieşte Cruciţa din Cubleş.

-Şi cum stătem io năcăjit şi mă tăt uitam cătă Hongaş, reluă Zbengu, numa văd într-o zî că vine la mine Focariu, să bagă pă portă şi îmi spune că el să duce în America la unchiu-so şi că dacă vreu, să mă duc cu el, că i-i tare groză să să pornească sângur pă drum aşe de lung în ţară necunoscută. Am stat io şi m-am sămălit că dacă rămâneam în ţară, oricum primem bevonolaşu di la armată şi cine ştie unde mă trimite împăratu, pân Ungaria, Italia, în Viena cee de unde vine domnişoara Maria, aşe că uăricum făcem doi ani pă drumuri în străinătate. Am bătut palma cu Focariu, am prăbălit în zădar să mi-o scot din mite pă Cruciţa şi în tri luni de zâle numa ne-am pomenit că am ajuns în Nemţâia la Hamburg, care îi on port mare cu vapoară multe, care tăte mărg şi vin pă mare, dracu ştie unde şi di ce. Şi acolo, ne-am suit noi pă un vapor tare mare care pleca în America şi care să chema, şi amu văd scris cu litere mari pă el Cornelius Vanderbilt!

-Vaporu? sări Găvrişoaie ca arsă şi Zbengu încuviinţă.

– Da cine s-o mai creadă şi pă asta, Zbengule, că nemţîî, cât or şi ei de nemţî, îşi botează vapoarele. Da ce, cum ar şi să dăm şi noi nume la sănii şi la căruţă? Da la cuţâte, făcu Găvrişoaie, râzănd şi arătând cuţitul însângerat din măna ei spuse: ia, aiesta-i Petrică şi covata din mâna lui Trăian îi Nastasâia, şi oala care şerbe pă cuptor îi Frosina şi cuptoru Gheorghiţă, şi se porni toată lumea pe râs de aşa mare minciună pe care o putut-o spune Zbengu. Până ce Găvrişoaie zîse:

– Da la ceasu aiesta mare a domişorului Gheriu trebe să îi cotăm un nume mai fain, hai să îi zâcem….

– Maria Tereza, sări Cepoi

– Îi ceas, nu-i ceasă, prostule, îl corectă Găvrişoaie. Franz Karl, ca pă tata împăratului. Dar nici nu termină Găvrişoaie de rostit numele, că de sub lepedeul unde stătea ascunsă, pendula începu să bată prelung de şapte ori, jumătate din femei îşi făcură cruce şi toată lumea amuţi.

-Aşa că ne-am urcat la Hamburg pe vaporul Cornelius Vanderbilt, reîncepu Zbengu, un vapor mare cât întregul piaţ al satului cu casăle Gheriului cu tot şi înalt cu mai multe caturi, unde eram adunaţi ca la turnu Babel oameni care vorbeau toate limbile pământului. Mie tare mi-o plăcut să umblu pântre ei şi să-i aud pă toţi şerpelind pre limba lor. Am dat şi de rumâni din România, da nici io nici Focariu nu am intrat în vorbă cu ei, că aşa de urât vorbeu, ca nişte ţâgani şi numa la furat le umbla capu. Mnie mi-o mărs la inimă on uom sângur de care nu să apropia nime, că puţă din cale afară. Ave ochii subţâri, de parcă i-ar fi tras cineva pielea de pe tâmple şi i-ar fi lipit-o în spatele capului, pielea îi era de culoarea pişetului de cal şi era tare de treabă. Adeca, să uita la noi şi râde mult. Şi o avut şi de ce, pântru că uomu aiesta s-o urcat pă vapor ducând în braţă on butoiaş cu unsoare. De durnit, pă tăţî ne-o culcat pă fundu vaporului în nişte paturi multe clădite căte patru, unul păstă altu şi să poate să fi fost vreo o sută de bărbaţî adunaţî laolaltă. Mai în faţă erau culcate şi femeile. Nu departe de unde stătem io era patu străinului cu unsoarea, care când vedea că se uită lumea la el, îşi desfăce cămaşa şi îşi arăta pieptu pă care ave on buboi mare de tot şi cu care era tare făleţ. Tât scote unsoare din butoiaş şi să unge cu unsoarea acee pă buboi, de o umplut de putoare tât vaporu. Aşe puţă de tare, ca şi cum ai şi strânsă douăzăci de hoituri. Aşe că în prima noapte, după ce ne-o tăt legănat vaporu ca pă uominii beţî, or prins vreo doi să borască. Şi auzându-i borând, s-or apucat mai mulţî. Amu, cum puţă şi unsora şi borâtura, ne-am apucat toţî de borât, aproape o sută de bărbaţî, câţi am fost, ne-am vărsat maţăle. Am borât şi io şi mi-am zâs că mulţumnesc lui Dumniezo, că amu cu atâta borâtură, am scos afară din mine tăt ce-o fost, mai cu samă pă Cruciţa. Numa străinu cu butoiaşi nu o borât defel, să uita numa la noi şi râde.

Da cu tătă mulţâmnita, a doua sară nu am mai coborât altu jos. Am stat afară pă punte, şi am avut noroc de vreme bună. Noaptea îmi strîngem pătura pe lângă mine, m-am tras sub nişte bărci ce erau pe punte, şi întins acolo jos, mă tăt uitam cum să leagănă ceriu cu stelele până durnem dus. Şepte zâle s-o tot dus vaporu pă mare, şi oricât te uitai de jur împrejur nu vedei decât on hău mare de apă, o apă mare şi nimic altăce. Şi să ştiţi voi că după şepte zâle în care te uiţî numa la apă, ţî să spală din minte tăt ce ai ştiut vreodată. Până în a opta zî la amiază când tătă lumea o ieşit fugind pă punte, călcându-se unii pe alţii că se vede ţârmul şi am ajuns. Io nu văzusem nimic, că mă tot uitam în apă, aşa cum făcuusem şepte zile la rândul, dar nenorocul o fost că pământul se vede în partea cealaltă de vapor. Aşa că, până să mă apropii eu printre nebunii care se împingeau unii în alţii de parcă nu văzuseră pământ în viaţa lor, deja eram bine în marea americană, şi ştiţi voi ce-am văzut? Am văzut o statuie de femeie, mare şi faină cum nici nu să poate povesti, mai înaltă decât Vulturul de la la poale până în vârf, tare faină de tătului, atăta tăt că în loc să îi puie o năframă în cap, cum le şade bine la muieri, i-or pus o roată zimţată. Di ce i-or pus roată, nu am aflat. Şi pă când s-o apropiet vaporu mai bine şi am putut să îi văd faţa, mni s-or muiet picioarele, pântru că credeţî-mă, era nimeni alta decât Cruciţa Triţoiului din Cubleş. Şi m-am umplut de amar, că dacă până şi americanii or aflat cât de faină şi de şpiculană îi Cruciţa Triţoiului din Cubleş, până acolo încăt i-or făcut şi statuie, şi încă una aşa de înaltă, atunci îi vai de capu mnieu.

URMEAZA: 30. Cugetele lui Zbengu din Panticeu şi călătoria lui în America (II)