Tags

, , , , ,

Prinşi de poveştile Zbengului despre valurile de vomă din caturile inferioare ale transatlanticului Cornelius Vanderbilt, nici unul dintre cei prezenţi nu observaseră că, de la o vreme, domnişorul Gheriu care îi însoţise în dimineaţa aceea la despicatul porcilor nu se mai arătă în salon, nu era nici prin curte, şi nici în şură, unde până târziu, înspre după-amiază, Găvrişoaie spălase cu patru rânduri de apă maţele celor patru porci. De fapt, puţin le mai păsa lor acum, dacă domnişorul Gheriu şi cu atât mai puţin domnişoara Maria aveau să se mai arate la faţă, câtă vreme vaporul Zbengului tocmai acostase nu departe de New York, pe o insulă, unde se coborâră buluc şi fură ulterior încartiruiţi în mai multe bărăci toţi participanţii la babilonia lingvistică care traversase Atlanticul, urmaţi de omul acela silenţios şi puturos care îşi purta încă pe braţe butoiaşul cu untură.

-Mă, Zbengule, sigur acee a şi fostă untură de găină, că acee, dacă nu u-ă ţâi la frig, tare rău să-mpute.

-Ba nu, că untura de găină îi galbănâ şi acee era albă. Am aflat io mai târzâu că era untură de balenă. Da staţî numa să vă spui, că a doua zî după ce am durnit la grămadă în bărăcile lor, ne-or perindat pă tăţî în faţa mai multor doftori, de tăte felurile, şi o zî întreagă ne-am tăt îmbrăcat şi dezbrăcat, până când ne-am încurcat hainele şi cătă sară ne-am luat tăţî la bătaie, că fiecare ave câte o bluză îmbrăcată de altcineva. Ş-apoi doftorii aceia tăt ne puneau, ba să ne aplecăm, ba să ridicăm o greutate, ba să căscăm gura mare şi să să uite la dinţîî din gură, aşe cum facem noi cu caii la târg. Asta o mai fost cum o fost, da după încă o zî, or început bătaia de joc. Că am trecut tăţî pân faţa unuia care sta la o masă şi să juca alba-neagra. Şi noi trăbuie să ghicim unde îi bila. Focariu o mărs cuminte, o aflat bila şi s-o dus mai departe, blând ca mnielu. Când o vinit rândul mnieu, io m-am burzuluit tare şi-am zâs aşe:

– D’apoi de asta am făcut io atâta drum să îmi faceţî voi, americanii, alba-neagra? Că dacă vroiem alba-neagra, mă ducem la ţâganii din Sărata, ce mama dracului? Şi zâcand aşe, i-am trântit americanului pumnu pă masă şi i-am spus: Ai vant vorc! La care el a dat din cap că pricepe şi a zbierat Neeext, adecă următoru la rând. Amu io ştiu că ei vroiau să vadă dacă suntem proşti de tătului, sau nu, numa că dacă or mere tăt aşe, s-a umple America de ţâgani, că negrii sînt bugăţî. Amu, sunt două lucruri pă care americanii nu le vroiau defel la ei în ţară, ba încă tri: proştii, betegii şi purecii. Tare să temeu de noi că avem pureci şi păduchi, că în fiecare seară aruncau pă noi pumni întregi de praf alb, puturos, că te înecai cu el. Încă noi am avut noroc, dar uomu nost cel mititel cu ochii mici şi pielea de pe tâmple trasă în spatele capului, tare s-o mai năcăjit, că tăt prafu ala alb să lega de el, cum era el uns din cap până în picioare cu unsoare de balenă. Ce-i drept, or perit tăţi purecii şi păduchii, da toţi tuşem, gata să ne scuipăm plămânii afară, nu alta. Pă noi ne-o ţânut acolo tri zâle, când pă alţîî di pă alte vapoare în câteva ore le dădea drumu. Poate că nu le-am părut noi tare citovi, sau în orice caz, nu le-or plăcut purecii, da după tri zâle ne-o pus parafă pă o bucată de hârtie şi ne-o slobozât pă tăţî în oraş. Numa pă uomu cu unsoarea l-or întors din drum şi l-or suit pă on vapor care vine înapoi în Anglia, că nu li s-o părut lucru curat nici el, nici butoiaşu lui de care nu se despărţă niciodată. Şi s-o dus, aşe cum l-am văzut, râzând, cu butoiaşu în braţă şi gata să umple de putoare şi de borâtură un alt vapor.

– D’apoi nici nu’i de mirare, Zbengule, făcu Traianu Ioanii. Gândeşte-te tu numa dacă i-ar apuca pă tâţî uaminii di pă vaporu ala a tău să să mute în Panticeu, nu ar trăbui şi noi să îi băgăm în nişte bărăci ca să alegem din ei?

– Taci, Trăiene, că numa ne-om pomeni că i-or duce apa ca pă frate-to, făcu Maria lui Maftei, amestecând jumările de pe cuptor.

– Nu ăsta-i baiu, Marie. Baiu îi că cine dintre noi ar pute căpăta puterea să aleagă între uomini? Că dacă am căpăta-o oricare dintre noi, întie s-ar goli jumate satu, dacă nu şi mai bine. Pântru că am scăpa de tăţi cei care nu ne plac. Şi după aia, nici din cei rămaşi nu ne-ar plăce o jumate. Şi până la urmă, am râmăne sânguri cuc. Tătdeauna îi mai bine să aleagă Dumniezo, nu uominii, care îs păcătoşi, plini de răle şi beliţî di pă dracu.

-Ba mnie una mi-ar plăce să fac on pic de curăţănie şi să scăpăm de prăpădiţî şi de curve, spuse Găvrişoaie, uitându-se urât la Cepoi, care nici el nu se lăsă mai prejos:

– D’apoi cu ce-i de vină biata Susiţă că umblă bărbaţîî însuraţi la ea, dacă muierile lor nu să pricep nicicum să-i astâmpere cum trebe, spuse Cepoi cu voce de cunoscător, uitându-se cu sprânceana ridicată la oamenii din jurul lui, însă atât i-a trebuit Găvrişoaiei să audă.

Se făcu dintr-o dată roşie ca focul de furie şi fără să mai stea pe gânduri, aruncă cuţitul în direcţia lui Cepoi. Întâmplarea făcu să se audă chiar atunci, paşi alergând pe trepte, uşa salonului să se trântească de perete şi înăuntru să intre, îmbujorată de frigul de afară şi de cât alergase jucându-se cu câinele, Hortensia căuaciului, care de abia făcuse patru ani. Pe urma ei îşi făcu drum, cu paşi repezi, în aceeaşi rochie neagră, simplă de casă, cu părul strând în coc, înaltă şi dreaptă, domnişoara Maria. Cuţitul aruncat de Găvrişoaie zbură prin aer în direcţia lui Cepoi, care se feri, coborând repede sub masă, trecu pe la câţiva centimetri de nasul lui Şofron care tocmai ducea o coşarcă cu cârnaţi afară în fumărie şi se înfipse în uşă, la doua laturi de palmă deasupra capului Hortensiei. Domnişoara Maria se postă în prag cu palmele strânse în poală şi se uită lung la Găvrişoaie, în vreme ce toţi înmărmuriră locului. Găvrişoaie începu să spună ceva, însă domnişoara Maria îi acoperi vocea, rostind apăsat:

-Dumneata nu te simţi bine. Muţumim de ajutor, dar acum Şofron te va conduce până acasă.

Apoi intră în salon, foindu-şi rochia, peste cele trei jupoane, dându-se la o parte în timp ce Şofron ieşea prinzând-o de după umeri de Găvrişoaie şi pentru prima dată de când sosi în sat, oamenii băgară de seamă, că deşi semăna ca două picături de apă cu domnişorul Gheriu, călărea caii şi bătea dealurile de nebună cu câinele după ea, domnişoara nu era lipsită de graţie şi de un fel de a se mişca de parcă de abia atingea podele. Nu avea ţopăitul săltat al fetelor din sat, dar avea în voce o fermitate, care îi făcură pe panticeuani să povestească multă vreme oare ce bărbat trebuie să fie ala ca să stăpânească asemenea hăram de muiere. Zâmbi politicos, nici mai larg nici mai îngust decât trebuia să fie un zâmbet, o luă pe Hortensia de mână şi spuse:

-Bună seara, am venit să luăm ceva resturi pentru câine.

Traianu Ioanii sări de la loc, ridică de jos o găleată plină ochi de zgârciuri şi i-o întinse. Apoi auzi câteva răsuflături mirate şi îşi dădu seama că domnişoarei nu i-ar sta bine cu o găleata de franjuri însângerate în mână, aşa că spuse:

-No haida, Hortensie, să vedem, mânca-le-a?

Domnişoara Maria dădu să îi urmeze, când Cepoi începu:

-Ne pare rău că tumna amu s-o băgat dracu în Găvrişoaie. Adeca dracu o fost în ea de mai demult, da numa amu o găsât să-şi arate coarnele. Tumna pă când ne povestea Zbengu cum o ajuns în America şi cum i-or umplut tăt tăt tăt de on praf alb să le moară păduchii. Şi amu, când le-o dat drumul în oraşu al mare, hââârşt, ţâpă Găvrişoaie cuţâtu.

-N-o fost chiar aşe, Cepoi, că şi tu o-ai întărâtat, spuse Maria lui Maftei. Nu te uita după el dumneata, că una îi nouăsprăzăce şi celălalt îi douăzăci fără unu. Tăt atăta cântăresc oricare.

Dar domnişoara îşi pierduse orice interes pentru cine cauzase cearta şi de ce. Se uita la Zbengu, uşor amuzată, cum avea el un şurţ imens prins în jurul brâului, şi se tot legăna de pe un picior pe celălalt, uitându-se cum să taie o coastă mai mare de porc, cu o expresie încurcată şi din cale afară de neîndemânatică.

– Dumneata ai fost în America? îl întrebă.

– Io aş zâce mai bine că şi io şi America ne-am aflat unu pă altu, că dacă mă uit înapoi, o fost tumna musai să ajung acolo, îi răspunse Zbengu, scăpând coasta de porc din mână pe jos.

Domnişoara îşi trase un scaun, se aşeză, îşi răsfiră poalele rochiei şi îi spuse:

– Atunci poate că o ne spui şi nouă de ce crezi dumneata că a fost musai să te găsească America.

URMEAZĂ: 31. Cugetele lui Zbengu din Panticeu şi motorul cu aburi (III)