Tags

, , , ,

Cum poveştile au marele dar de a se hrăni cu timp, seara veni dintr-o dată şi oamenii adunaţi la tăiat de porc în salonul domnişorului Gheriu o luară fiecare pe la casele lor. În afară de Şofron care era ros de două griji: auzise că de când începuseră panticeuanii să îşi taie porcii, ţiganii din Sărata veneau noaptea şi furau toţi cârnaţii din fumăriile oamenilor, iar acum, dacă vroiau să dea lovitura, în gospodăria nepotului armeanului aveau de unde şmangli. Cu atât mai mult, cu cât domnişorul Gheriu nu era de găsit nicăieri, de mai bine de patru ceasuri încheiate, de  dinainte de a se întuneca, nici unul din oamenii veniţi la lucru nu l-au mai văzut şi lui nu îi stătea deloc în fire să se ia să plece fără să dea un semn sau să lase o vorbă, tocmai acum când erau aşa de multe de făcut. La cârciumă nu mergea şi nici nu avea alte drumuri de noapte prin sat. Nici domnişoara Maria nu ştia nimic şi ieşind cu un lămpaş aprins pe prispă, Şofron o întrebă:

-Da’ o mai făcut de-aieste, domnişoară, să să ia să să ducă fără să spună la nime nimic?

Domnişoara tocmai se pregătea să intre în camerele ei, în casa cu geamurile care dădeau înspre vale, urcase treptele, ducând în mâini o lampă cu petrol şi în clipa în care se întoarse, Şofron rămase şi mai descumpănit, căci în lumina gălbuie a lămpii, chipul care vorbi fu chipul Gheriului, atât de bine semănau cei doi fraţi, însă vorbele pe care le auzi fură astea:

-Nu ştiu, Şofroane. De fapt, noi nu ne cunoaştem prea bine, aproape deloc. Înainte să vin la Panticeu, ne-am întâlnit doar de trei ori, pe fugă.

Şofron agăţă lămpaşul de un cui deasupra uşii fumăriei şi se postă în dreptul şurii să pândească dacă se va vedea ceva mişcare suspectă înspre grădină sau venind dinspre vale, legănându-se de pe un picior pe celălalt şi gândindu-se că în toată povestea asta a celor doi fraţi, ceva trebuie să fie stricat rău. Mai apoi, domnişoara asta era singură pe faţa pământului, căci pe nimeni în Panticeu nu cunoştea, de povestit nu se oprea la poveşti, ba încă şi făcea o faţă acră şi lungă, dacă era invitată undeva. Dar, ca nici pe fratele ei să nu îl cunoască foarte bine, la asta una nu se aştepta. Păi atunci, de ce mai venise în sat? Să stea închisă în camerele ei şi apoi să umble singură pe dealuri?

În răstimpul ăsta, după o după-amiază întreagă de jucat cu Hortensia căuaciului şi cu câinele, domnişoara era mult prea obosită ca să se teamă de venirea hoţilor din Sărata, sau ca să se întrebe încotro o luase Gheriu. Ultima dată, îl văzuse răzemat de fântână, vorbind cu căuaciu, cu expresia aceea de calm desăvârşit pe care o degaja toată ţinuta lui corporală. În anii pe care îi petrecuse la Panticeu, Gheriu crescuse, oasele chipului păreau mult mai pronunţate şi ochii mai scufundaţi în orbite, părea mult mai puţin „negata” decât atunci când apăruse în sat, însă cu tenul său negricios şi cu aerul meditativ, dădea mereu impresia că se gîndeşte foarte intens la ceva, chiar şi atunci când dormea. Aşa îl găsise căuaciu, în după-amiaza aceea, când întră în curte, aducând-o cu el pe Hortensia, privind încruntat către grădină şi întru totul absent.

-Bună ziua, domnişor, îi spuse, io aş ave uarice de vorovit cu dumneata. Amu de când o bolunzât a doua oară Şandor bolundu, şi de când nu mai iasă din bucătărie, de teamă că va pica în înaltul ceriului, muierea lui Lodovica, care mie mi-i soră, nu mai reuşeşte să să descurce cu tăte lucrurile de pă lângă casă. Sângură trebe să deie de mâncare la jite şi la porci, sângură trebe să mulgă dibolii, să facă de mâncare, să spele şi să aibe grije şi de fată, de Vera, care îi cu on an mai mică decât Hortensia me. Io te-oi ruga când îi ave puţână vreme, du-te până acole, da’ dacă îi putea face cumva să îl linişteşti pă bolund, că de vocea dumitale ascultă.

Auzind astea, domnişorul Gheriu nu zăbovi prea mult, îşi luă din şură o funie lungă, făcută colac, pe care o cumpărase ca să lege mânzul la primăvară şi convins de faptul că Şofron se va descurca cu toate lucrurile în privinţa tăiatului porcilor, o luă înspre Şandor Bolundu. În clipa în care intră în casa lui Şandor, apucă să o vadă în fugă pe Lodovica năpustindu-se în camera de la drum, fără să spună bună ziua, ca şi cum ar fi avut de ascuns o mare ruşine.

-Bună seara, Şandore, îi spuse Gheriu bărbatului aşezat în fund, cu picioarele adunate sub el, în vârful patului, deasupra pernelor şi a ţoalelor clădite una peste alta, studiind intens tavanul, cu capul dat pe spate.

-Bună sara, domnişor! Uită-te şi dumneata, vezî oare ceva crăpătură în lemnele podului? Că io tare mă tem că dacă oi pica, nu m-a ţâne podu aiesta, că îi tare şubred.

– Eu nu văd nici o crăpătură, Şandore, îi răspunse Gheriu cu vocea liniştită, în timp ce îşi aprinse o ţigară şi îi întinse o alta nebunului. Dar pe Lodovica ai întrebat-o? Ea ce spune de toată treaba asta?

La astă întrebare, Şandor Bolundu începu să râdă şi îi spuse:

-La cât să ţân ea şi cu neamul lor de deştepţî, cu frate-so căuaciu, cu tăt, Lodovica me îi tare proastă. Nu vezî că o fugit în cee casă că i-i ruşine de dumneata? Şi prosta, i-i ruşine că o-am forţat să îşi ieie pă ea o păreche de cioareci de-a mei. Că tătă zua umbla pân ocol îmbrăcată în tri rochii una păstă alta şi dacă i să întâmplă să să deştepte de cap şi să vadă şi ea ce hău mare îi ceru, nu-i bine să cadă în rochie. Nu-i bai că va cădea, că tăţî vom cădea mai devreme sau mai târzău, numa că dacă îi cu rochia pă ea, când a vede că tătă lumea îi cu susu în jos, o dată numa i s-or da tăte rochiile păstă cap şi i-om vedea tăţî ruşinea. Amu dacă tăt îi să mori, barăm să nu-ţi vadă tăt satu curu. Aşe că i-am spus, că câtă vreme mai trăieşte în casa me, altu să nu mai porte rochie în veac. Să umble în pantaloni.

Tare se mai minună Gheriu şi multe mai povesti cu Şandor Bolundu, uitându-se cu luare aminte la masa şi la scaunele bătute în cuie în podele, ca nu carecumva să pice în pod. Apoi într-un răstimp îi spuse:
-Bade Şandore, eu am venit să te rog ceva pe dumneata. Cum dumnitale ţi-or fost totdeauna tare dragi roţile de toate felurile, eu unul m-am gândit să îmi fac o roată pe care să o aprind pe Hongaş de Bobotează. Aşa că vreau să te rog să îmi faci cea mai faină roată care este în sat.

-Cu mare drag, domnişor, făcu Şandor, dar vezî dumneata că nu pot ieşi din casă defel, defel, că io unu, câci am pus picioru în afara pragului, mă şi înghite prăpastia cerului.

-Atunci bade Şandore, hai că facem altceva. Uite, eu am adus cu mine o funie lungă de tot. Hai că ţi-o legăm pe după brâu şi de capătul celălalt o legăm de stâlpul de la poartă şi dacă se întâmplă să cazi, te ţine funia şi vin eu repede repede şi te trag în jos.

-Adica în mă tragi în sus, că io cad în jos, îl corectă Şandor.

Apoi zis şi făcut, Gheriu îl legă bine pe Şandor Bolundu şi ieşi cu el afară, ţinându-l de braţ. Din ziua aceea Şandor reîncepu să iasă pe afară, să îşi vadă de lucru, să meargă de colo până colo prin curte, cât îl ajungea funia Gheriului, mergând din când în când să verifice dacă e bine legată de stâlpul de la poartă şi dacă ţin nodurile. Dar în privinţa Lodovicăi, domnişorul Gheriu nu avu nici o altă soluţie, ca să îl convingă pe Şandor că ar putea umbla în fuste sau rochii. Chiar şi legată cu o funie, dacă se întâmpla să pice, rămânea atărnată cu capul în jos cu ruşinea la vedere şi Şandor nu putea lăsa să se întâmple aşa ceva în casa lui.  A doua zi, Lodovica însăşi găsi soluţia, ieşind cu o fustă îmbrăcată peste pantaloni. Şi totuşi, şaptezeci de ani mai târziu, când în sat apărură pantalonii de damă, purtaţi de ţârâncile plecate din Panticeu şi devenite doamne la oraş, oamenii dădură din cap a dezaprobare, spunând:

-Îs gata şi muierile aieste să pice în cer, ca Lodovica lui Şandor Bolundu.

În răstimpul pe care îl petrecu domnişorul Gheriu la Şandor, Şofron rămase la pândă cu urechile ciulite până ce văzu o umbră strecurându-se în şură şi nu mai avu nevoie de alte motive, ca să înţeleagă că au sosit ţiganii, să pună mâna pe secure şi să îi aştepte la ieşire. Pe când se deschise uşa si se pregăti să sară pe ei, auzi vocea Mâţului:

-Tu eşti, Şofroane? Am vinit să îmi duc mâţăle acasă, spuse Mâţul umblând aplecat cu un şurţ plin de mâţe, că în tăt anu vin la tăiet de porc şi mâncă până îs gata să crepe şi apoi tri zâle nu mai îs bune de nimic. Atâta or mâncat că nici nu să mai pot mişca. Ştii ce grele îs?

URMEAZÂ: 34. Povestea cu vârcolacul şi nevasta lui neştiutoare