Tags

, , ,

-Mare păcat mi-am atras eu deasupra capului că din cauza unei mortăciuni de pricolici, m-am mutat de-acasă, îi spuse într-o zi Grigoraşul Purecelui lui Căuaciu. De fapt, spre surprinderea fierarului, moşul avu unul dintre puţinele momente din îndelungata lui viaţă, când păru onest şi cu toată mintea pe umeri.

De când sărise pe el câinele lui Margit şi îşi ostoise mânia adunată de-a lungul unui an întreg, înfigându-şi dinţii adânci în carnea lui, perforându-i mărunt, mărunt, toate braţele şi picioarele, badea Grigoraşu Purecelui trona în patul lui Margit, printre perne şi ţoale, din cale-afară de necăjit. Asta nu numai pentru că rănile nu s-au închis, ci s-au umflat şi o parte din ele au prins a slobozi puroi, ci pentru că, nimerindu-se chiar în luna cu tăiatul porcilor şi pregătirile de sărbători, oamenii din sat nu au mai avut timp să meargă să îl vadă şi moşul rămăsese în urmă cu toate poveştile, or asta îl înfuria cu asupra de măsură. În ajunul Crăciunului îi spuse lui Margit că toate ca toate, aşa ceva nu se mai poate, aşa încât să meargă să îl cheme pe Căuaciu.

–          Da’ amu el vre să stea cu fata şi muierea, că-i ajun de Crăciun, îi spuse Margit, care îşi pregătise un lighian cu mere şi o găleată cu nuci, să aibă de dat la copiii care vor veni la colindat.

–          Tu muiere, zbieră badea Grigoraş. Vezî tu cârja asta cu care am dripălit cât am putut picioarele dracului? Vezi-u-ă? Uită-te bine la ea, că asta de spatele tău să rupe, dacă în perţu aiesta nu te duci după Căuaciu.

Aşa că fierarul veni, adus de Margit, îmbrăcat mai bine decât umbla de obicei, îi dădu bineţe moşului, dar nici bine nu apucă să se aşeze pe scaun, că moşul începu să îşi verse toată furia pe el:

–          D’apoi mă căuaciule,  tu care te ţâi mai deştept decât ceialalţî, n-ai nici tu mai multă minte decât cel mai prost porc din ceia pă care i-aţî tăiet. Uomini sânteţî, voi, măi proştilor? Să staţî voi on sat de uomini să vă prostească Zbengu cu poveştile lui? Dacă Zbengu aiesta îi atâta de înţălept, unde-s banii pă care i-o lucrat în America? Că nu s-o întors cu mai nimic. Banii aceia sigur i-o mâncat o curvă de negresă, că alea am auzât io că îs şi mai răle de muscă decât unguroaicele astea, spuse, arătând către Margit. Da altă treaba am io cu voi. Mă, tăţî uominii din satu aiesta vă căcaţî pă voi când o vedeţî pă Maria asta, sora Gheriului. Da’ muşcă? Turbată-i? Să nu şiţî voi în stare să aflaţî nimnic di la ea? Că doară nu aşteptaţî până a vorovi sângură, ca măgăriţa lui Balaam? Să am io picioare de umblat, n-ar scăpa domnişoara asta de gura me.

Cam aşa îşi spunea badea Grigoraşu Purecelui necazul, când un grup de copii apăru pe prispă, strigară în gura mare dacă sunt gazde şi dacă primesc cu colinda, îşi făcură loc rând pe rând în bucătăria lui Margit şi se porniră să cânte haotic şi dezlânat, râmănănd mai mulţi în urma celorlalţi, Steaua sus răsare. În răstimpul ăsta badea Grigoraş se chiorî lung la fete, încercând să ghicească cam care dintre ele s-a face on hăram bun de muiere când va creşte mare şi când colindul fu gata, spuse:

-Nici mâţăle, dacă să prăbăleu, nu ar fi putut mnieuna aşe de hâd cum aţî lălăit voi. Aşe că mereţî dracului cătă casă. Pare-vă bine că n-am pietre la mine, că fără vânătăi nu aţi fi scăpat. Da’, că tăt vini vorba de mâţă, Mâţuca Mâţului nu-i aci?

– Ba aicia-s, se auzi un glas şi din spatele celorlalţi copii ieşi o fetiţă frumuşică foc, dar atât de mică de statură, că nu i-ai fi dat mai mult de patru ani.

-Auzî, tu fată, da’ în capătul ăla de sat, către cimitir, se mai văd lucruri necurate?

-Chiar amu, înainte să vin cătă sat, am văzut pricoliciu coborând dealu şi trecând drumu. S-o oprit o ţâră pă drum şi s-o uitat cătă mine, apoi şi-o văzut de treabă, spuse Mâţuca şi copiii începură să se laude fiecare că şi ei l-au văzut, ba înca au şi vorbit cu el, şi unii încă l-au şi ajutat să iasă afară din groapă, la care Grigoraşu Purecelui îşi pierdu orice răbdare şi îi dădu afară din casă, răsucindu-şi cârja deasupra capului.

Apoi, după ce tăcu o vreme, moşul povesti, cu glas mai domol şi mai liniştit, lipsit de arţagul şugubăţ pentru care era cuoscut în tot satul, cum făcuse cea mai mare prostie să se mute de acasă din cauza unui mort lipsit de odihnă, care umblă prin marginea satului. Că dacă lui i s-a arătat mai întâi, ar fi fost de datoria lui să încerce să facă ceva, nu să lase lucrul ăsta pe seama altora, mai netrebnici şi să se tragă ca prorocul Iona de la lucrul la care a fost chemat.

–          Şi amu vezî tu, că dacă pă Iona l-o halit balena, pă mine m-o nimnicurit câinele. Trebuie să mă gândesc mai bine şi să îmi dau sama din vreme că nime din sat nu va face nimic în privinţa pricoliciului. Nu e făcătura diavolului la poarta noastră? Cum puteţi să staţî voi cu braţăle în sân când on rău aşe de mare şi aşe o spurcăciune pă faţa pâmăntului, putrădă şi cu creierii storşi umblă sângură şi nu-şi află hodina. Bine că l-aţî crezut pă prostu satului, Niculae al lui Partic, când v-o spus că tată-so are de lucru. Mai văzuta-ţî voi morţî care să aibă de lucru?

Apoi, ca să îi fie de pildă şi de învăţătură de minte, moşul îi spuse Căuaciului povestea cu vârcolacul şi muierea lui cea neştiutoare, pe care o auzise de la Marica, vrăjitoarea, în zilele când adăstase în casa ei din Valea Ierii. Povestea asta spune că într-unul din satele de la poalele munţilor, se afla o tânără atât de frumoasă că i s-a dus faima până departe, în satele de pe la câmpie, unde pământul e mai mănos, oamenii mai înstăriţi şi viaţa mult mai uşoară decât în creierii muntelui, unde grâul nu se prea creşte şi nimic altceva nu se întinde şi nu dă roade pe faţa pământului decât întunericul răcoros al pădurii şi spaimele dinlăuntrul ei. Şi că tocmai de aici, dintr-unul din satele răsfirate cu casele îndepărtate unele de altele, unde drumurile şi grădinile oamenilor sunt tăiate de căile sălbăticiunilor, se coborî un ficior, care jucă cu ea la horă în vreo două duminici şi apoi o ceru de nevastă. Cum feciorul ăsta părea întru toatele bine aşezat, bine îmbrăcat şi cu o vorbă bună, şi cum tinerei noastre i se aprinseseră călcâiele după el, n-a mai stat ea locului să se întrebe de ce nu şi-a găsit el nevastă în satul lui, sau în cele de prin împrejurimi şi a coborât la o horă atât de îndepărtată. L-a luat de bărbat şi a pornit cu el înspre satul lui din creierii muntelui şi casa lui aşezată la marginea pădurii.

Au trecut mai multe dealuri şi apoi au urcat mai mulţi versanţi abrupţi până ce pădurile de fag se îndesară în coroanele răcoroase ale pinilor şi aceştia la rândul lor se preschimbară în brazi mai deşi şi mai întunecoşi, şi în locul văilor largi şi domoale care şopotesc liniştite, curgând agale, aproape fără să mai ştie încotro se îndreaptă, se iviră în calea lor pâraie albe şi repezi, grăbite să se prăvale în întunericul codrilor în genuni cărora nu le mai puteai zări capătul. Când au ajuns, casa era mare, înaltă, cu o pivniţă mare din piatră şi trei camere înălţate deasupra ei şi tânăra noastră se trezi stăpână peste toată gospodăria şi peste toată valea care se deschidea în faţa ochilor, zeci de hectare de păşune, tâiate ici colo de pâlcuri de brazi şi de braţe de verdeaţă pe care pădurea le întindea înapoi peste pâmăntul dezgolit. Îi fu urât la început, pentru că cei mai apropiaţi oameni locuiau la o mare depărtare, la vreo două ore de mers, dar cei doi soţi erau tineri, în putere şi deseori îşi găseau aleanul şi bucuria unul în braţele celuialt. Toate au mers bine până într-o într-o zi când amândoi au prins vacile la car şi au mers până la o fâneaţă dintre păduri, ca să-şi aducă acasă fânul cosit şi uscat gata.

Zis şi făcut, au ajuns şi s-au pus pe lucru: bărbatul încărca, aruncând furcile de fând în car, iar ea le clădea, claie peste claie. Când fu aproape plin carul, bărbatul se scoborî într-o vale să îşi facă nevoile, iar femeia se aşeză în fund în vârful carului şi se uită în jur la cât de frumoase erau, totuşi, împrejurimile. Până ce văzu venind în fugă către ea, nu foarte departe de tufele în care îi dispăruse soţul, un lup mare şi fioros, făcând spume la gură, arătându-şi colţii şi mârâind de parcă era turbat. Şi numa văzu că se repede lupul sărind pe marginile carului, încercând să ajungă la ea. Nu o mai atacase niciodată până atunci vreun lup sau un animal sălbatic, însă nu apucă ea bine să se dezmeticească, că se şi trezi cu furca în mână, încercând să îi infigă colţii ba în capul, ba în gura lupului. Strigă, dar nimeni nu o auzi şi nu avu altceva de făcut, decât să se tragă în mijlocul carului cu fân şi să pândească capul lupului, dacă va putea să îi nimerească cumva un vârf de furcă în ochi. Din fericire, carul era bine încărcat şi ea se afla la mare înălţime, aşa încât lupul nu apucă să facă altceva decât să îi muşte colţul şorţului. Se mai învârti de câteva ori şi o luă la fugă înspre pădure. Curând se întoarse şi bărbatul, care se miră de aşa poveste, îi spuse că el nici nu văzuse nimic, nici o auzise strigând, şi că, în tot timpul ăsta, ascuns între tufe, el privise înspre car.  Atunci ea prinse să se jure ce avea mai sfânt că nu minte, şi îi arătă colţul şorţului sfârtecat.

-Poate era de mai demult aşa, sau l-au ros şoarecii, îi răspunse soţul şi începu să râdă de ea, că nu e obişnuită la munte şi îi e tare frică să rămână singură în pustietate.

Abia atunci, în timp ce el râdea cu gura mare, văzu ea câteva fire de aţă de aceeaşi culoare cu şorţul ei prinse între dinţi bărbatului şi pe loc a înţeles că era măritată cu un vârcolac.

Povestea a făcut rapid înconjorul muntelui, a ajuns la satele de prin vale şi în mai puţin de două săptămâni de la această păţanie, tatăl femeii se urcă într-o căruţă şi se porni după ea hotărât să o aducă acasă şi să nu o mai lase în ghearele unei asemenea creaturi necurate. Însă mare îi fu mirarea, când o dată ajuns şi regăsind-o teafără, fata îi spuse:

–          Ba nu, tată. Dacă ştiem că-i vârcolac, înainte să mă mărit cu el, nu îl luam. Dar amu el îi bărbatul meu şi asta îi soarta mea. Dacă mie mi-o fost dată, înseamnă că numai eu o pot duce şi că nu o pot lăsa defel în mâinile altcuiva. Aşe că fă bine, ie-te, dumneata, fain frumos, şi meri acasă, că io una oi face ce-oi putea.

-Aşe, că vezî mă Căuaciule, că muierea asta o ştiut ce să facă şi io unu ba. Apăi dacă mie mi s-o arătat întăie pricoliciu, asta nu însamnă că trăbuie să îl las în sama lui Niculae, ficioru-so, care nu ştie care îi stânga şi care îi dreapta, nici în sama panticeuanilor, care, vorba popei din Valea Ierii, or fi ei tari de înger, dar îs tare slabi de drac. Asta însamnă că pricoiciu aiesta, care până şi în noaptea în care s-o născut Hristos n-are hodină, cade în sarcina me.