Tags

, ,

Am ajuns să recunosc de-a lungul ultimilor ani marca inconfundabilă a acelui zâmbet nehotărât, pe jumătate flirt, pe jumătate condescendenţă, care apare cel mai des pe chipul vânzătoarelor de pantofi. Îmi petrec, sau mai bine spus, îmi pierd câteva zile bune pe an, mergând dintr-un magazin în altul, căutând pantofi, cizme, bocanci de mărimea 46, sau 45 calapod mare. Problema nu e că nu aş găsi nici un fel de încălţăminte de mărimea asta, ci că designerii îşi închipuie că dacă porţi un asemenea picior, trebuie cu necesitate să fii un ogru, un căpcăun, sau ceva creatură preistorică slobozită în lume, preferabil înarmată cu un ciomag şi dotată cu nişte mârâituri de fiară pornită la vânătoare. Toate numerele mari par a fi construite pe modelul unui hamal din porturile epocii victoriene. Ceva din această imagine se perpetuează în mintea vânzătoarelor de pantofi, pe care ecoul râgăielilor primordiale ale strămoşilor lor care s-au fugărit prin junglă le stârneşte, dar care nu ezită să îşi manifeste condescendenţa faţă de orice client aflat într-o situaţie fără ieşire:

„Ne pare rău, nu avem decât acest model, dar să ştiţi că în altă parte nu găsiţi.”

Nu ar trebui să mă confrunt azi cu această problemă, dacă nu ar fi fost stră-stră-stră-bunica mea, Floarea. Nici unul din strămoşii mei de pe linie maternă nu a excelat vreodată nici în frumuseţe, nici în urâţenie, însă despre Floarea a rămas vorba că era într-atât de frumoasă, încât i-a mers vestea pe mai multe sate şi pe mai multe văi. În ciuda frumuseţii ei, Floarea avea trei cusururi, suficient de grave încât să îi întunece perspectiva unui măritiş profitabil: venea dintr-o familie foarte săracă cu mulţi copii, era din Sărata, un sat cu oameni prăpădiţi ca vai de ei, plin de ţigani şi avea numărul patruzecişişase la picior. De primele două cusururi a scăpat, făcând o căsătorie onorabilă în Panticeu, însă pe al treilea a trebuit să îl poarte toată viaţa şi, mai mult decât atât, l-a transmis mai departe celor trei fete ale ei, care şi ele nu s-au dat înapoi să lase copiilor această remarcabilă moştenire de familie. Ştiam o poveste despre bunicul care a ajuns să îşi caute un verişor bolnav într-un spital din Baia Mare. Nu îşi mai aducea aminte numele de familie şi nici nu-l mai văzuse de vreo douăzeci de ani, însă l-a găsit repede, pentru că a întrebat în primul salon în care a intrat: Mă, pă care din spitalu aiesta îl cheamă Gheorghe şi are patruşasă la papuc?

Însă revenind la Floarea, vestea frumuseţii ei nu prea putea să fie confirmată, pentru că era aproape cu neputinţă să intri sau să treci prin Sărata, cu toată haita de câini a ţiganilor atacând căruţele cu cai şi cu oameni cu tot. Singura cale era aceea din bazme, să iei două pisici băgate bine într-un sac şi să le dai drumul rând pe rând la intrarea în Sărata. Îţi dădea un avantaj de trei sau patru minute în care câinii uitau de tine şi o luau pe urmele pisicilor, dar chiar şi aşa trebuia să te mişti repede. Sau, puteai să te nimereşti la Panticeu în zilele în care Floarea venea la cizmarul Dimenstein să îi ia măsură pentru o nouă pereche de cizme. Sau şi mai bine, în zilele de sărbătoare, când venea cu toţi fraţii ei la biserică, şi dacă nimereai un loc mai bun, în îmbulzeala de oameni veniţi din satele de prin împrejurimi, puteai să te desfeţi privindu-i chipul mai multă vreme. În anul în care ne-am oprit noi cu poveştile, despre care panticeuanii îşi amintesc că era anul sosirii domnişoarei Maria, Floarea şi cu toată familia ei veniră, făcându-şi drum printr-o zăpadă înaltă care acoperise drumul de la Sărata la Panticeu, la slujba din ziua de Crăciun. Se nimerise, ca la majoritatea sărbătorilor, să vină mulţi oameni din Dârja şi câţiva trecură dealul dinspre Cubleş, aşa că biserica era atât de plină, că abia încăpea om lângă om, şi familia Floarei nu găsi loc să stea toţi împreună. Preotul îşi începu slujba, cu Cepoi lângă el, care era deja cantor la biserică, când unul dintre fraţii Floarei, pe numele lui Victor, văzând că Ioan, fratele de care era mereu nedespărţit, nu e nici lângă el, nici prin preajmă, prinse a striga în gura mare, ca din vârful dealului, în plină biserică:

–          Mă Ioooaaaaaaaneeee, măăăăăăăăăăăă. Măăăăă Ioaaaaaaneeeee, măăăăăăăăăăă!

Se făcu linişte, popa se opri din cântat şi oamenii se întoarseră indignaţi către Victor, şoptindu-i:

–          Taci mă, nu te apuca de strigat ca prostu în biserică.

–          Păi da, io tac, tu taci, tătă lumea tace, da’ Iuăn să pierde.

Aşa a rămas vorba în sat, de fiecare dată când trebuie să i se explice cuiva cum stau lucrurile: „Tu taci, io tac, da’ Iuăn să pierde”. Fireşte, Ioan era la doar doi metri mai încolo. Slujba fu reluată, însă Niculae al lui Partic, care ştia un singur lucru pe lumea asta, şi anume că rugăciunea trebuie respectată, îl înşfăcă pe Victor de guler, aşa cum făcuse şi cu Mâţu, cu câteva luni în urmă şi îl tîrî afară din biserică, gata să îi îndese câţiva pumni, ca să ţină minte nenorocitul de sotelecan că în biserică nu strâgi ca măgariu, dar nici bine nu ajunsese cu el pe treptele bisericii, că auzi din spate vocea Floarei:

–          Fă bine, lasă-l în pace.

Nu numai că îl scăpă din mână pe Victor, dar, vâzănd-o, Niculae al lui Partic se pierdu cu totul. Nu fu în stare să zică nimic – cum nu putea el să îl pronunţe pe r, dintr-o dată se văzu incapabil să scoată orice sunet al vreunei limbi omeneşti şi după ce zăcu în pat vreo trei zile, fără să lucre, fără să dea de mâncare la vite, fără să îi mai pese de nimic, se hotârî să vorbească despre această tulbure boală a lui cu Traianu Ioanii.

În privinţa titlului acestei postări, dacă credeţi că m-au apucat între timp licenţele poetice, n-ai să vezi. La Panticeu, LITERALMENTE iubirea vine întotdeauna iarna, pentru că în celelalte anotimpuri oamenii au sau aveau atât de mult de lucru, încât uitau cu desăvârşire unii de ceilalţi.