Tags

, , , , ,

Răzbunarea nu a fost niciodată străină de cugetul şi năravurile multora dintre panticeuani, dar de faptele şi de vorbele nevestei lui Găvrişuţ părea să nu se desprindă niciodată. Şi cum Găvrişoaie nu avea să se lase cu una cu două umilită de domnişoara Maria, pentru că, da, ştia ea bine că întrecuse măsura când a aruncat cu cuţitul după Cepoi, însă nici sora Gheriului, dreaptă ca scândura şi acră ca varza stricată, nu a făcut bine ce a făcut, că doară de voie bună, Găvrişoaie îşi lăsase copiii acasă şi s-a dus la ajutat. Aşa că după această întâmplare de la tăiat de porc, a prins boală pe domnişoara Maria, o pândea, o iscodea pe Maria Brancii ce mai află de la bărbatu-so, Şofron, ferm convinsă că mai devreme sau mai târziu tânăra femeie va face o prostie, îi va cădea în laţ şi atunci ţine-te la furia Găvrişoaiei. Şi aşteptarea nu-i fu îndelungată.

A doua sau a treia zi după Crăciun, după ce îşi mai scotoci o dată zadarnic prin toate cărţile, hainele şi cutiile, domnişoara Maria îşi luă pe ea haina de blană, dădu un ocol piaţului trecând prin faţa geamurilor Găvrişoaiei şi o luă pe drumul care iese din sat către Sărata. Cum niciodată nu avea drum într-acolo, Găvrişoaie văzând-o, aruncă un cojoc mare pe fiica ei Nastasîuca şi îi spuse:

-Ie-te şi du-te după ea. Unde s-a băga, acolo să te bagi şi tu. Dacă întreabă lumea ce vrei, spune-i că îl coţî pă tată-to.

Nastasîuca o luă la fugă pe drum în sus după urmele pe care le lăsaseră în zăpadă cizmele vieneze şi nici nu trebui să se agite mult, pentru că ajungând în dreptul hanului, domnişoara se opri pe trepte să îşi scuture zăpada, apoi apăsă clanţa şi intră în cârciumă.  Întâmplarea făcu ca în acea zi să fie tocmai sâmbătă şi Mendel cu nepoatele lui să fie la sinagogă, aşa încât în cârciumă se aflau câţiva bărbaţi pe la mese, iar dincolo de tejghea servea Traianu Ioanii, cu care evreul se tocmise ca în fiecare sabat, de vineri de la apusul soarelui şi până la următorul asfinţit, de sâmbătă, să se ocupe el de muşterii care vor trage la han. Când o văzu pe domnişoara Maria intrând, scuturându-şi câţiva fulgi de zăpadă din blană, Traian ştiu exact că nu din altă pricină venise decât pentru scrisoarea lui Nagyvary către Şalma, pe care el însuşi a ars-o pe ascuns. Dar se făcu că nu ştie nimic, o pofti să şadă şi o anunţă că Şalma şi Mendel trebuie să se întoarcă de la sinagogă.

–          Tu Nastasîucă, n-ai văzut, o întrebă el pe fetiţa care intră pe uşă, nu ies jidovii di la sinagogă? Că domnişora o aşteaptă pă Şalma.

Fiica lui Găvrişuţ nu văzuse nimic, pentru că venise tot într-o fugă, întrebă dacă taică-so nu e acolo, aşa cum o  învăţase maică-sa, apoi făcu calea întoarsă şi în clipa în care ajunse gâfâind acasă şi spuse tot ce auzise,  Găvrişoaie scoase un strigăt victorios:

-Ha! O-am prins cu mâţa în sac, atâta i-o trăbuit, mnirătura! Şi fără să mai piardă vremea, îşi dădu jos şorţul de la brâu, smulse cojocul de pe Nastasîuca şi o luă repede către sinagogă. Acolo se postă la intrare şi aşteptă nu mai mult de câteva minute până ce evreii ieşiră, mai întâi femeile, apoi bărbaţii, care, ca de fiecare dată, mai aveau de discutat ce să vinzi şi ce să cumperi, îl prinse pe Mendel de o parte şi îi spuse aşa:

–  Mă Mendel, pântru hoţî nu este încuietoare bună la casă, da asta nu însamnă că nu poţî pune bota pă ei. Io una zîc că te paşte mare năcaz, că chiar amu, în vreme ce povestim, pă Şalma ta o aşteaptă în cârciumă sora Gheriului. Ce gândeşti tu că vre asta cu Şalma ta, măi Mendel? On pahar de ţuică? N-are unde durni? Asta sigur îi aduce vorbă di la arvocatu ala din Cluj, care numa t-i trezî că v-a face pă tăţî de ruşine. Du-te ia amu acasă şi pune picioru în prag şi spune-i că la tine în casă nu are ce umbla după curvuşaguri.

În răstimpul ăsta bărbaţii din cârciumă începură să se simtă stingheri în prezenţa domnişoarei Maria, şi asta nu pentru că stătea aşezată ţeapănă la o masă uitându-se rece şi dezaprobator, când la ei, când la Traian, ci pentru că neam de neamul lor nu mai pomenise ca o fată de familie bună, nemăritată, să intre singură în cârciumă. Din tot Panticeul doar Susiţa mai intra în cârciuma lui Josăla şi asta doar în serile în care vroia să îşi ducă acasă un bărbat. Dacă aşa le învaţă să se poarte pe fete la Viena, atunci lumea asta se duce de râpă, îşi şoptiră unul altuia, până ce atenţia le fu atrasă de un nou vizitator care intră pe uşa cârciumei. Era Niculae din Deal, tras la faţă şi nedormit, arătând la fel de palid ca tatăl lui, Partic pricoliciu, călcând nesigur de pe un picior pe celălat.

-Tlăine, spuse el, tlebe să volovăsc ceva cu tine. Ceva folte folte impoltant.

Domnişoara Maria îl privi curioasă, fiind prima dată când vedea un panticeuan, care nu numai că nu îi făcea temenele, încercând să vorbească mai atent şi mai artificial decât îi era portul, dar se proptise de tejghea, fără să o bage în seamă. De fapt, erau foarte puţine lucruri pe lumea asta care puteau să îl facă să se minuneze pe Niculae din Deal, de felul lui, calm, senin şi liniştit, cu atât mai puţin faptul că tatăl său mort nu îşi găseşte odihna în mormânt. Era destul de înalt şi ceva în toată făptura lui şi în expresia feţei te făcea să crezi că habitatul natural al acestei creaturi este o imensă turmă de oi, în mijlocul căreia Niculae să îşi poată sprijini în pace braţele de un ciomag. Epoca în care umbla îmbrăcat într-o cămaşă lungă şi îşi arăta fundul la oameni se duse: se îmbrăca bine şi curat, îl luase ca slugă pe Iuănul Sofiei cu soţie cu tot, însă nu avea nimic din ţinuta gazdelor de prin Panticeu. În ciuda averii cu care se pomenise peste noapte şi chiar dacă Trăianul Ioanii îl mai învăţase câte ceva despre cum trebuie să te porţi în lume, Niculae din deal era aproape întotdeauna senin şi absent. În acea zi de sabat, însă, absenţa lui era întunecată, cu gândurile măcinate de chipul şi vocea Floarei din Sărata. Numai că Traian nu îşi putea lăsa tejgheaua până la apusul soarelui când se termina ziua evreiască, aşa că îi promise că va trece pe la el, mai târziu, cam la vremea când se lasă umbrele.

-Poate că ar trebui să îţi faci puţin timp şi să ieşi, dacă zice că e important! interveni domnişoara, rostind fiecare silabă clar şi răspicat.

Abia atunci o zări Niculae, întorcându-şi către ea ochii lui tulburi, care păreau mult mai mari pe chipul slăbit şi o întrebă molcom:

-Da’ cu dumneata ce nu-i bine, de voloveşti aşe? Ce ai păţât? Ce ţî s-o întâmplat?

Traian făcu o faţă lungă şi prinse să îl tragă pe Niculae de mânecă, însă domnişoara izbucni în râs şi se amuză şi mai mult, văzăndu-le chipurile încurcate. Aşa o găsiră Mendel şi Şalma, râzând de oamenii din cărciumă, care stăteau jenaţi, uitându-se unii la ceilalţi, ştiind că râde de ei, dar nu şi din care pricină.

–          Zua bună, domnişoară, spuse Mendel, proţăpindu-se înaintea ei. Cu ce îţi pot fi de folos?

–          Aş avea două vorbe de vorbit cu Şalma, îi răspunse domnişoara, ridicându-se în picioare şi privindu-l drept în ochi. La asta una, toată cârciuma amuţi. Nu înţelegeau ei despre ce e vorba, dar după postura şi tonul vocii lui Mendel, au priceput că e ceva bai.

-Putem mere în camera de alături, să ne spui care-i baiu, răspunse Mendel agitat, punându-şi întreg trupul ca o pavăză între sora Gheriului şi nepoata lui.

– Înţeleg, spuse domnişoara. Dumneata aperi onoarea nepoatei dumitale. Foarte bine, atunci să o apărăm de faţă cu toţi. Am venit să îmi cer scuze. Mi-a fost încredinţată o scrisoare de la avocatul nostru, Nagyary, către Şalma, însă ori am uitat-o la Cluj, ori s-a rătăcit când s-a răsturnat sania, căci nu o mai găsesc nicăieri. Aşa că pricina pentru care te-ai proţăpit ca un par în faţa mea e deja pierdută, Mendel. Ziua bună la toţi, spuse domnişoara, şi fără să mai stea pe gânduri, deschise uşa cârciumei, ieşi pe prag şi chiar în clipa aceea toţi o auziră rostind clar:

-Străinătatea!

– Cum? întrebă Mendel şi domnişoara Maria se întoarse zâmbind către Niculae din Deal:

-Străinătatea, asta mi s-a întâmplat!