Tags

, , ,

Când văzură cât de răzgâiată şi de plină de ifose se ţine sora Gheriului, bărbaţii din cârciumă comentară că nu i-ar strica să-i lipească cineva două palme şi că fata asta cere un bărbat cât de curând, că altfel toată viaţa ei va rămâne o scândură şi o acritură.  Numai Niculae din Deal, care pentru prima dată de când se ştia se opri la o masă şi îşi luă un pahar de ţuică, îi luă apărarea domnişoarei:

-Io nu ştiu ce aveţî voi. Io dacă o-am întlebat, mi-o lăspuns.  Şi ea o clescut în altă lume, ca şi mine. Io numa cu polcii şi uăile, ea numa cu împălatu.

Pentru Şalma însă, scena la care asistase a fost un semn în plus că viaţa ei la Panticeu s-a încheiat. Urcă repede în camera pe care o împărţea cu sora ei, îşi scoase din paiele patului o legătură de scrisori, primite de-a lungul ultimilor ani de la Nagyvary şi o plasă mică din cârpe în care adunase tot bacşişul pe care îl căpătase în atâtea seri de lucru în cârciumă, o sumă mult mai mare decât i-ar fi trecut prin minte lui Mendel. Nu degeaba zâmbise şi avusese câte o vorbă de schimb către oricine, nu degeaba s-a ostenit zi de zi, şase zile pe săptămână, mai bine de trei ani jumate să răsucească capul şi mintea panticeuanilor, care erau în stare să o plătească bine de tot pentru un sărut furat în curtea interioară a hanului, ascuns după săniile sau trăsurile adăstate sub şopron. Dacă era un lucru pe care Şalma îl învăţase bine, de la vârsta de nouă ani când i-a murit tatăl, a rămas orfană şi Mendel a adus-o la Panticeu era că toate lucrurile se plătesc, până şi bunăvoinţa pe care i-o arăta unchiul ei, până şi zâmbetele pe care le oferea ea, până şi nopţile de iubire pe care i le-a oferit pe ascuns avocatului Nagyvary în acele zece zile neuitate în care el venise la Panticeu ca să adune şi să pună pe picioare nemaipomenita avere a Gheriului. „Nimic în lumea asta nu ni se dă de-a gata, cască ochii, Aviş” – îi spunea deseori surorii ei mai mici. Şi tocmai pentru că ştia asta pe propria ei piele, Şalma s-a străduit întru toate să plătească înapoi bunăvoinţa unchiului ei.  Niciodată nu s-a dat în lături de la muncă, niciodată nu s-a revoltat împotriva mâinii lui, care se cerea respectată şi care mai mult decât orice, cerea ca legea lui Moise, pe care o îmbrăţişaseră din tată în fiu, de când se pomeniseră, din al optsprezecelea veac când strămoşul lor Mendel Jacopi se stabili în Panticeu, să nu fie niciodată încălcată sau luată în răspăr. Sau dacă era încălcată vreodată în mod ruşinos, să nu se afle, căci nu era oare legea un rămăşag între oameni dat de Dumnezeu şi oare nu scrisese înţeleptul Solomon în cărţile lui că omul se uită la ce izbeşte ochii în vreme ce doar Dumnezeu cată la inima omului? Căci mai mult decât toate, pentru Mendel cădea greu la socoteală faima care i-a mers pe mai multe sate până la Cluj, la Dej şi până în creierii munţilor de unde coborau mocanii şi vestea despre hanul lui unde eşti de fiecare dată bine primit şi unde jidovul, cât o fi el de jidov, nu te va înşela vreodată nici cu un sfanţ, ci va respecta întru totul legile ospeţiei. Şi în orice sinagogă ai fi mers, la o distanţă şi mai mare prin Ardeal, cu toţii auziseră, fie şi în treacăt, de Mendel din Panticeu şi de nepoatele lui, numai bune de măritat. Şi lui îi spusese Şalma în mai multe rânduri că va face mare ruşine dacă va tocmi o căsătorie cu vreun evreu pe care ea nu l-a văzut, şi cu atât mai puţin, cu ficiorii lui Arăla şi ai lui Copăla din Panticeu, pe care ea una nici nu vroia să-i vadă în ochi. Între unchi şi nepoată, pactul acesta nerostit a pus pace în casa lui Mendel, până în dupăamiaza acelei zi de sabat când venise domnişoara Maria cu vestea scrisorii pierdute şi când hangiul se pomeni cu Şalma în faţa lui, spunându-i:

-Gata, unchiule, eu plec. Am venit să îţi spun că mi-am strâns câte lucruri am într-un cufăr şi că mâine dimineaţă îmi voi căuta drum către Cluj.

Nici Mendel nu era născut de azi, de ieri şi se aşteptase de mai mult timp la una ca asta. Aşa că tăcu o vreme şi se uită lung la nepoata lui, apoi văzând-o hotărîtă în lucrurile pe care le-a rostit, îi grăi astfel:

-Dintre toate fetele care şi-au pierdut capu după un bărbat pă lumea asta, chiar tu să fii aia mai proastă? Crezî tu că arvocatu ala nu are măcar încă vreo zăce muieri pân Cluj şi pân alte sate la care le-o trimis tumna scrisorile pă care ţî le-o trimăs ţîie? Ala îi domn mare, cum te-ai şi putut gândi că şi-a face de lucru cu una ca tine? Ce ţî-o fogădit de l-ai crezut? Măritiş? D’apoi ai tu minte în cap?

-Nu, unchiule. Ştiu forte bine până unde mi se întinde pătura. Nu mă gândesc la măritiş, chiar dacă mi-i drag omu aiesta şi nu m-oi da în lături să şiu cu el, dacă a vre. Mă gândesc numa că m-a ajuta să caut de lucru undeva, ori la Cluj, ori la Budapesta, ori şi mai departe. Vremurile s-or schimbat şi numai îs alea di pă vremea când o vinit Mendel Jacobi în Panticeu. Amu fiecare om îi pă socoteala lui. Nici oamenii din casa ta, nici legea lui Moise, nici satu tău nu te mai pot feri de primejdie. Nu vezî dumneata veşti după veşti care ne vin în gurile oamenilor care trag la han? Io una mă gândesc să plec şi poate că n-ar fi rău să faci şi dumneata la fel.

-Forte bine, pleacă atunci, dacă atăta minte ai. Numa bagă de samă, că dacă te duci, înapoi în casa me nu mai ai ce cota şi nici la sinagogile de oriunde îi fii tu, nu ai di ce să meri să mă faci de râs. Îţi trebe să meri după ungur, meri trăieşte după legea lui.

Dar Şalma ştia foarte bine toate astea, aşa că nu mai pierdu vremea şi începu să întrebe în stânga şi în dreapta, dacă pleacă ceva sanie către Cluj a doua zi. Fiind nu cu mult înainte de anul nou, nu erau călători traşi la han, care să ia calea Clujului în ziua de duminică. În plus, Dealul Clujului nu putea fi trecut pe vreme de iarnă, aşa încât singura soluţie era să meargă prin Dârja şi Dăbâca până la Bonţida şi de acolo să coboare, de-a lungul Someşului, către oraş. Se făcu seară şi nu află de nimeni care pleca din sat mai repede de o săptămână, aşa că se întoarse la han şi trecu pe lângă Traianu Ioanii, care în sfârşit, se eliberase din slujba de la cârciumă.

-Da de ce atâta grabă, Şalmă? o întrebă.

-Pântru că Nagyvary pleacă la Budapesta, dacă nu o plecat deja.

În seara aceea Traian nu îşi ţinu promisiunea de a urca dealul până la casa lui Niculae, ci coborî înspre sat, trecu prin faţa ferestrelor Găvrişoaiei, dădu un ocol, se strecură pe sub o poartă, se trase brusc înspre dreapta, astfel încât o namilă mare de câine alb nu apucă să sară bucuros pe el, ci pe lângă el, urcă câteva trepte şi bătu lung la uşa caselor în care locuia domnişoara Maria.