Tags

,

– În continuare, nu înţeleg ce cauţi dumneata aici! îi răspunse domnişoara Maria lui Traianu Ioanii, la mai bine de douăzeci de minute după ce el intră şi începu să îşi ceară scuze că a ars scrisoarea, în loc să o aducă acasă, deşi mai întâi, el asta a găsit de bine că trebuie să facă, când a văzut capul găinii căzând în zăpadă şi mai apoi, sânge. A vrut şi a stat şi s-a uitat la fereastra ei, până seara târziu, până ce s-a stins ultima lumânare, dar l-a învins îndoiala, aşa că mai bine a răscolit jarul, aproape stins, din cuptor şi a ars-o.

Domnişoara îl ascultă, lipsită de orice expresie, fără ca un singur muşchi al feţei ei să se mişte şi repetă:
-Ce cauţi dumneata aici?

– Am vinit să mă rog de iertare…

-Asta am auzit. Acuma vreau un răspuns cinstit. Ce cauţi aici?

-Nu pricep, făcu Traian.

-Spune-mi, te rog: în sat, dacă  mergi să îţi ceri iertare pentru o greşeală pe care ai făcut-o, faci un lucru de cinste, nu?

-Da, aşa îi.

-Pentru mine nu este. Deloc. Deci, îţi pierzi vremea.

-Domnişoară, eu pot numa să pricep, după vorba dumitale, că eşti tare supărată că am ars scrisoarea.

-Nu sunt supărată, deloc, Trăiene. Aş fi putut merge să o caut înainte de căderea serii, înainte să dai dumneata de ea. Deci, nu mă interesează ce s-a întâmplat cu ea, de vreme ce singură am pierdut-o. Şi asta şi dumneata o ştii foarte bine. Deci, de ce ai venit?
-Ca să fac ceea ce-i bine. Ceea ce trebe făcut.

-Păi, dacă ai făcut ceea ce e bine când ai ars scrisoarea, nu mai trebuia să vii aici. Dacă abia acum faci ceea ce e bine, nu ai făcut bine atunci.

-Nu!

-Nu ce?

-Nu ştiu, făcu Trăian.

Domnişoara tăcu o vreme, apoi îl întrebă:

-Dumneata crezi, că Mendel, pentru că a crescut-o pe Şalma de mică, fără să îi fie tată, are drepturi de proprietate asupra ei?

-Nu, doară nu-i vită, biata fată!

-Dacă ai fi crezut asta, ai fi avut tot dreptul să arzi scrisoarea, pentru că ai fi împiedicat un furt, sau planul unui furt. Dar pentru că nu crezi asta, dumneata te trădezi singur.

-Îmi pare rău…

-Pentru ce? Pentru că ai ars scrisoarea, sau pentru că mi-ai spus că ai ars-o?, dar văzând expresia din cale afară de încurcată a lui Traian, domnişoara adăugă:

-Ca să nu mai lungim vorba, că tot ai promis prietenului dumitale că vei trece pe la el în seara asta. Nu trebuie să te iert pentru scrisoare, pentru că puţin îmi pasă ce s-a întâmplat cu ea, sau în ce fel te-ai frământat dumneata cu cugetele dumitale. Asta nu e treaba mea. Dar nu pot nicicum să te iert pentru neruşinarea de a veni aici în seara asta, ca să îţi ceri iertare.

-Neruşinare, izbucni Traian, neruşinare? Dumneata habar nu ai ce însamnă ruşinea, domnişoară. Io unul în ruşine am crescut, că fratele meu, Maftei, o fost cel mai mare şi mai prăpădit beţâvan din întreg satu. De când îs io, am încercat să nu fac cum o făcut el. De când îs io, am încercat să îmi trăiesc viaţa cu frică de Dumniezo şi ruşine de oameni.

-Atunci, nu ar trebui să le încurci!

-Ce?

-Frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni sunt două lucruri care se bat cap în cap, Trăiene. Dumneata vrei să fii mai bun, de ruşine?

-De ruşinea pă care am trăit-o tătă copilăria me, cu Maftei în casă, da.

-Adică dumneata vrei să fii mai respectabil, vrei să fii mai bun, de gura lumii. Şi te-ai gândit că dacă ar afla satul că ai venit la mine să te rogi de iertare şi eu şi satul ăsta ăsta vom spune ce om de treabă e Traianul Ioanii.  Însă ai venit să îţi ceri iertare pentru o faptă care nu e gravă, aşa că iertăciunile dumitale sunt praf în ochi. Spune-mi, dacă ai face ceva grav, un lucru îngrozitor de care nu ar şti nimeni, ai avea curajul de a-ţi cere iertare? Ştiind că, în ciuda umilirilor dumitale, toată lumea te-ar condamna?

– Dacă m-aş sîmţî vinovat, da.

-Dar în seara asta nu ai venit aici pentru că te simţi vinovat. Deci, de ce ai venit?

-Pântru că astăzi în cârciumă, Mendel s-o oţărât la dumneata pă nedrept. De aia.

-S-ar fi oţărât oricum, chiar dacă duceam scrisoarea.  Dumneata, Trăiene, ai venit aici, în seara asta, pentru că m-ai văzut ţinându-i piept lui Mendel, azi, în cârciumă. Dumneata ai venit aici, în seara asta, pentru că faci parte din acel soi nenorocit de bărbaţi, laşi şi netrebnici, care atunci când văd la o femeie curajul care le lipseşte lor, sunt în stare să se dea de ceasul morţii ca să îi căştige simpatia, încrederea şi prietenia. Nimic nu este mai îndepărtat de dumneata, decât cinstea. Am văzut când l-ai tras de mânecă pe Niculae, pe care toţi îl credeţi prost, pentru că nu ştie să joace pe mai multe muzici deodată, cum faceţi voi. Nu ai avea curajul, sau felul lui firesc de a mă întreba care-i baiu, pentru că mereu te-ai întreba în ce chip asta te-ar schimba în ochii mei, sau ai celorlalţi. Dumneata ridici la mare cinste gura lumii, crezând că o să te facă mai bun. Bagă de seamă, că te va rupe doar în o sută de trăieni, fiecare dintre ei dorind să câştige de partea lui pe altcineva, fiecare din aceşti trăieni trădându-i pe toţi ceilalţi. Iar Trăian care a venit la mine în această seară l-a trădat nu numai pe cel care a ars scrisoarea, pe cel care e sluga bună a lui Mendel, ci şi pe Trăian, prietenul lui Nicolae din deal, care, la cum arăta de rău, părea să aibă, într-adevăr, nevoie de ajutor.  Aşa că ai avut neruşinarea de a veni aici în seara asta, trădându-te pe dumneata şi orice biată judecată morală îi fi având, ca să îmi câştigi simpatia. Pentru că şi gura mea e parte din gura lumii, nu? Şi ce dovadă am eu că dumneata ai găsit într-adevăr scrisoarea şi ai ars-o? Ai fi putut foarte bine să născoceşti toată povestea asta, ca să te poţi băga în seamă acum.

-Şi cine te-o însărcinat pă dumneata, domnişoră, să îi judeci pă ceilalţî, fără să le cunoşti povestea? întrebă Trăian, negru de supărare. Dumneata vii din inima imperiului, fără să ai habar de ce însamnă viaţa într-un sat ca Panticeu, vii să calci cu cizmele păstă obrazu uominilor şi să râzi de ei zua în amiaza mare. Dumneata vii şi puţân îţi pasă de ce laşi în urmă, pântru că îi pleca iară şi în zua când îi ieşi din sat, îi putea uita liniştită de toţî şi de toate.

-De fapt, în clipa în care m-ai rugat să te iert, Trăiene, mi-ai cerut o judecată. M-ai însărcinat cu asta, dar ai nădăjduit că judecata mea va fi orbită de cinstea gestului dumitale. Te-am avertizat că îţi pierzi vremea.

-Io am vrut să fac bine…

-De asta sunt convinsă. Eşti plin de dorinţa de a face bine. Ba mai mult, nu vrei să faci rău. Dar, asta nu a fost de ajuns ca să facă din cineva un om bun. Niciodată. Cu atât mai puţin, un om respectabil.

-Am priceput, domnişoră. Io o să îţi spui on sângur lucru: dumneata, cu felul aiesta de a fi tare pornită în a-i judeca pă ceilalţî şi cu rost şi fără rost, îi da cu capu de grindă şi ti-i face de râs. Amu io mai am o treabă cu domnişoru Gheriu, îi aci?

– Nu, e la Şandor. Pot să-ţi fiu de folos?

-Bag samă că nu, răspunse Traian. De fapt, am vinit să cer o sanie şi doi cai, ca să o duc mâine dimineaţă pă Şalma până la Jucu! Zîce că Nagyvary mere la Budapesta, dacă nu o mărs deja, şi vre să-l prindă. Nimic nu mere la Cluj, până după anu nou.

-Asta pentru că te simţi vinovat faţă de Şalma?
-Asta nu mai îi treaba dumitale, domnişoră!

-Aici ai dreptate. Asta nu e deloc treaba mea. Bine, vino dis-de-dimineaţă şi ia sania!