Tags

, , , ,

Vă conving plecările transpuse pe muzici glorioase, sau nostalgice, din filme? De la imensele transatlantice, care se desprind de ţărmuri în marea de batiste albe, fluturate cu o bucurie smintită de cei care vin sau de cei care pleacă, până la micile vârtejuri de frunze uscate pe care le lasă roţile unei trăsuri, sau ale unei maşini care se îndepărtează, toate acestea îmi par suspect de neverosimile. Frigul unei dimineţi pustii de iarnă îţi intră în oase, fie că pleci, fie că hotărăşti subit să rămâi. Indiferent dacă te îndepărtezi, sau te apropii de ele, lucrurile îşi păstrează apatia şi concreteţea. Până şi în asta e o formă de bun simţ, pe care oamenii au pierdut-o. Plecarea Şalmei s-a petrecut înainte să se ivească zorii peste Hongaş, înainte ca sătenii să se trezească şi să îşi înceapă lucrul, în parte, pentru că nu vroia să le răspundă la întrebări, sau să îşi justifice decizia luată cu o seară înainte. S-a întâmplat, dacă vreţi, în timpul privilegiat al lucrurilor care nu se spun, care nu ajung niciodată în gura lumii, care nu sunt terfelite ca nişte haine trecute dintr-o mână în alta, într-un bazar de necunoscuţi. Nimeni nu a văzut-o plecând din sat, în afară de Traian care a mânat sania şi de Şofron, care l-a ajutat, de cu noapte, în curţile Gheriului, să îşi aleagă caii şi să îi prindă în ham.

Şi totuşi, oricât ar fi fost de pripită plecarea Şalmei, oricât de învăluită în întunericul nopţii şi în somnul oamenilor, din acea dimineaţă s-au păstrat în amintirea familiei mele trei lucruri: o imagine, o vorbă şi un incident straniu. Trebăluind prin curte, după plecarea saniei, Şofron îl văzu pe Gheriu ieşind pe prispă la o ţigară şi îi dădu bună-dimineaţa. Ninsese de cu seară şi era mult de măturat, de croit drumuri prin zăpadă, până la grajduri, mai apoi, de jur împrejurul celor două case până la ieşirea în piaţ, aşa că trecu de mai multe ori pe sub podeţul de lemn care unea cerdacul lung al camerelor dinspre vale, unde locuia domnişoara, cu casele din faţă ale Gheriului, de unde se putea auzi pendula din salon bătând adânc până şi în ceasurile nopţii. Gheriu îşi aprinsese deja a doua, sau a treia ţigară, privind drept şi absent înspre fântână, în timp ce noaptea devenise albăstrie şi zgomotele distante ale unor găleţi anunţau că satul începe să se trezească. Domnişoara ieşi pe prispă, aşa cum Şofron nu o mai văzuse niciodată, cu părul desprins şi învolburat de aşternuturi, cu un ţol roşu, de lână, prins în jurul umerilor, ducând în mână o cursă de şoareci, cu două găuri scobite în lemn, în care se prinseseră capetele a două rozătoare, cu trupurile şi cozile atârnând inerte în afară.  O vreme rămase la fel de încremenită ca fratele ei, apoi înaintă de-a lungul celor trei camere ale casei, trecu podeţul de lemn până pe prispa de la intrarea în salon şi se lipi cât era de înaltă de spatele Gheriului, lăsându-şi fruntea pe gâtul lui, trecându-şi braţele pe după umerii lui, mult mai înalţi. Au rămas aşa, într-o îmbrăţişare strâmbă, cu cursa de şoareci şi victimele ei spânzurate, atârnând în mâinile domnişoarei, la câţiva centimetri sub bărbia Gheriului, în lumina tot mai puternică a dimineţii, fără ca el să schiţeze vreun gest, fără ca ea să se desprindă şi Şofron se opri din măturat, fără să poată înţelege, fără să îşi poată spune în minte aceste cuvinte, şi totuşi, convins că ceea ce se întâmplă atunci şi acolo vine dintr-un alt timp decât cel în care i-a fost dat lui să trăiască. Era acolo ceva putred şi oarecum înspăimântător, i-a spus el nevestei către seară, mult mai putred şi mai bătrân decât iubirea nelegiută dintre frate şi soră, deşi nu putea băga mâna în foc că era tocmai asta şi totuşi, cumva, mult mai trainic decât ceasurile pripite ale acelei zile, sau decât acele clipe de dinainte ca noaptea să se ridice şi să lase în urmă o lumină, cum altfel decât plină de cruzime, în claritatea ei.

-S-au prins azi noapte, spuse, într-un târziu, vocea adormită a domnişoarei, i-am auzit când au murit şi au chiţăit prelung în timp ce îi sufoca sârma. Dormim cu spânzurătorile de veghe la capetele noastre.

Abia atunci Gheriu se mişcă, îi prinse mâinile aproape îngheţate în mâinile lui şi îi descleştă cursa cu cele două cadavre cenuşii dintre degete, spunându-i:

– Bine, am să merg chiar astăzi.

Sania Şalmei ieşise deja din sat înainte să se facă ziuă, dar nu înainte de a se opri în dreptul ultimei case, mici şi acoperite cu paie, în care locuia Margit cu Grigoraşu Purecelui. Îl găsi pe moş treaz pentru că rănile îl chinuiau şi nu mai putea să doarmă bine noaptea. Şalma se oprise să îşi ia rămas bun, pentru că după atâţia ani de poveşti în care îl întâlnea în fiecare dimineaţă la cârciumă, acum nu se îndoia că îl vede pentru ultima dată. Margit aprinse buimăcită o lumânare şi Grigoraşu Purecelui o prinse de mână pe tânăra evreică şi îi spuse:

-Să îţi deie bunu Dumniezo sănătate şi să te ajute în tăte. Şi dacă îi ajunge la greu şi nu ti-i şti descurca, io cu gura me îţi spui: află di la mine, Şalmă dragă, că bărbaţîî îs tare proşti. O curvă bună tătdeauna face din ei ce vre. Şi amu nu mai sta, du-te, că ţ-î vremea.

Şi fu, într-adevăr, vremea pentru ultimul pas pe care Şalma l-a făcut în Panticeu. A trebuit să se nască un nou neam de oameni, să crească şi să îi aprindă şi pe ei iubirea şi dorul, până ce a mai aflat cineva ceva de soarta Şalmei. Cât despre hanul lui Mendel, după plecarea ei, asupra lui căzu, ca un blestem, paragina. În primăvară, când începură ploile, o parte din acoperiş se prăbuşi, deşi grinzile erau puternice şi ar fi trebuit să ţină încă zeci de ani. Mendel îl angajă pe Şandor Bolundul, pe Zbengu şi încă o mână de oameni să lucreze în pripă, ca să termine construcţia înainte de sosirea verii, dar nici bine nu fu reparat acoperişul, căci unul din oamenii veniţi din regatul României, căutând de lucru la secerat, a adus cu el holera. Epidemia s-a răspândit în întreg satul şi fu de ajuns ca până în celălalt an, călătorii să ocolească drumurile Panticeului şi hanul evreului să rămână pustiu. Dar poate nici unul din aceste evenimente nu fu un semn mai clar şi mai de netăgăduit, decât faptul că în dimineaţa aceea friguroasă de iarnă în care a plecat Şalma, poarta cea mare a hanului, pe sub care treceau săniile şi trăsurile, cu două caturi rotunde din lemn, care erau zăvorâte pe timp de noapte şi proptite cu un drug de fier, pocni puternic, se crăpă de sus până jos şi se prăbuşi în zăpadă.