Tags

, ,

Pentru Niculae din Deal, rasa omenească cu toţi indivizii ei, pe care apucase să îi cunoască în cei douăzeci şi ceva de ani ai săi, era, în continuare, o specie străină, din care nu era convins că aparţine şi cu atât mai puţin, că doreşte să aparţină. Crescuse singur cu oile, umblând pe vărfurile dealurilor din împrejurimile Panticeului, apucând foarte rar să mai schimbe o vorbă cu oamenii din sat şi chiar şi atunci, nefăcând altceva decât să îşi arate fundul, dacă îl ruga cineva. I-a luat multă vreme lui Traianu Ioanii să îi explice că aşa ceva nu se face şi a fost mult, mult mai greu decât vă imaginaţi, pentru că Niculae nu ştia ce e ruşinea şi n-a priceput foarte bine niciodată. Oile nu se ruşinau, nici porcii, nici chiar mâţele, care au la fel de multe mofturi ca oamenii, dacă nu mai multe.

-Mă, dacă cineva îmi vede culu, îi spunea lui Traian, nu o aflat numa acuma că am cul, că ştie. Aiesta nu-i luclu de milale. Tăţî uominii ştiu că ceilalţî uomini au cul. Ce-i cu lusinea că ai cul? Nu plicep nimic.

– Mă, Niculae, aşe îi legea omenească. Capu îi de cinste, curu îi de ruşine. Asta îi prima pă care o înveţî dacă vrei să trăieşti pântre uomini.

-No bine, mă Tlăiene, da’ capu face mai multe plostii decât culu. Sigul îi dleaptă lejea asta?

-D’apoi amu tu ce ai vre, mă Niculae, să ne acoperim tăţî capurile şi să merem în curu gol? Nu putem, că uăchii ni-s în cap, nu în cur. N-am pute, numa să orbecăim.

-Mă, uăile mele nu-ş acopelă nici capu, nici culu, şi-s mai cinstite decât tăţî uominii din sat.

-Bine, Niculae.

Şi totuşi, după multe străduinţe, sfaturile lui Trăian despre cum trebuie să te porţi în lume, au dat roade, cu atât mai mult cu cât Niculae dispunea de cea mai mare avere din sat după aceea a domnişorului Gheriu şi de-acum trebuia să înveţe nu numai să vorbească, ci să negocieze, să angajeze oameni, să poruncească, să fie, într-un cuvânt, gazdă. De fiecare dată când cobora în sat, umbla îmbrăcat în haine bune, saluta respectuos pe toată lumea, intra în vorbă, blajin şi absent, întru totul neinteresat, însă pe vreme de vară, nici bine nu apuca să ajungă în coliba lui din vârful dealului, că îşi dădea jos toate hainele de pe el, şi aşa umbla la grajduri, în staurul oilor, gol goluţ, spre furia şi indignarea lui Traian.

-Mă, casa ta îi în vârful dealului. Tăţî uominii di pă valea asta te văd!

-No, şi? Să nu să uite. Îs la mine acasă, fac ce vleu.

Seninătatea asta neclintită a lui Niculae din Deal se duse pe pustii, în ziua în care, pe treptele bisericii, Floarea din Sărata îi opri mâna, ca să îşi apere fratele. Toate întrebările pe care Niculae nu şi le-a pus niciodată le putea citi acum în ochii ei, reunite mănunchi într-una singură, muşcătoare şi dureroasă: cine era el? Răspunsul îi veni singur şi îi căzu ca o măciucă, drept în moalele capului: prostul satului, care umbla dezbrăcat ziua în amiaza mare, fiul pricoliciului care nu îşi afla defel odihna în mormânt şi bântuia vechile grajduri ale grofului, singurul om din Panticeu, care la vârsta de douăzeci de ani, încă nu îl putea pronunţa pe r şi care, dacă s-ar trezi a doua oară faţă în faţă cu ea, nu ar fi în stare nici măcar să-i pronunţe numele. Floalea? Era înalt şi bine legat, avea patruzeci de hectare de pământ care porneau din Şes până la poalele Pădurii Dracului, avea cai şi boi şi vite şi turme de oi cât să acopere un deal întreg, dacă le-ai fi adunat laolaltă, avea ochii mari şi spălăciţi şi chipul senin şi blând, dar care fată fecioară din lumea aceea, (sau din lumea asta), s-ar fi dus după el, ştiind că o viaţă întreagă bărbatul ei va şerpeli cuvintele, va stâlci ca un prunc neajutorat, lăsat să moară la soare, fiecare şoaptă, fiecare vorbă sau poruncă, fie ea de drag sau de deznădejde?

Aşa se frământă, vreme de trei zile, până când se hotărî să vorbească cu Traianu Ioanii despre toate astea, pentru că acum, da, putea să îi dea dreptate şi să îi spună că înţelege ce înseamnă nu numai iubirea, descătuşată ca primele vârtejuri ale toamnei în răsuflarea şi harul plămânilor, ci şi ruşinea. Întâmplarea făcu să fie o zi de sabat, Traian să aibă de lucru la hanul lui Mendel, unde se nimeri chiar atunci domnişoara Maria şi lucrurile să se precipite în aşa fel, încât a doua zi, Traian să plece dis-de-dimineaţă cu Şalma. Pe Niculae îl cuprinse furia unei nerăbdări fără seamăn. Îşi luă cojocul de oaie pe umeri, deschise uşa în grabă, dar se trezi nas în nas cu domnişorul Gheriu.

-Ho, dlace! făcu Niculae.

Ca s-o spunem pe aia dreaptă, în toată viaţa lui, Niculae schimbase cel mult două vorbe cu domnişorul Gheriu şi niciodată n-o făcuse cu plăcere. Tot ceea ce îl stingherea în societatea oamenilor se încarnase în figura negricioasă a acestui bărbat, înconjurat mereu de nori de fum de ţigară, păşind de fiecare dată cu grijă ca şi cum i-ar fi fost scârbă de pământul pe care i-a fost dat să calce. Era încruntat şi concentrat chiar şi în clipele de bucurie, precum sărbătoarea vinului, când tot satul se aduna în curţile lui să joace şi să se veselească şi numai domnişorul rămânea pe prispa casei, vorbind lent, mocnit şi apăsat, cu Şofron sau Şandor Bolundu, pe care îl ţinea subjugat, nu altfel, decât prin puterile necurate ale vocii lui. Era ceva de negândit în privinţa Gheriului, ca privirea tulbure a unei oi nebune, rămase de turmă, din cauza un vierme lat ce roade adânc în mintea ei, şi chiar dacă nu ai cum să îl vezi, – Niculae a învăţat asta – te poţi pune în genunchi, îi poţi lua capul în mâini, te poţi uita în străfundul ochilor ei şi poţi ghici, da, poţi ghici, cum cugetul oii se şterge bucată cu bucată, ca lumea reflectată în cristalin, şi pe urma ei rămâne, fără putinţă de tăgadă, fără de capăt, adâncă şi limpede, groaza.

Aşa că Niculae se dădu la o parte, Gheriu intră înăuntru şi în încăperea mică, cu pereţii din lut, înălţată înainte de a fi construită casa cea mare din Deal, se făcu brusc seară.

-Am venit la dumneata, începu Gheriu, fără să se aşeze, pentru că în urmă cu ceva vreme l-am rugat pe Şandor să îmi facă o roată mare, pe care să o aprind de Bobotează. Am stat, m-am socotit şi  mi-am dat seama că nu vreau să merg. Dacă vrei să mergi dumneata, că eşti încă fecior neînsurat, am o roată mare numai bună de slobozit pe Hongaş.

Cum pe Niculae niciodată nu l-au încântat asemenea prilejuri de a petrece cu feciorii din sat, îi răspunse:

-Da ce-i şi plostia asta? Loţâle îs făcute să malgă la cal şi la căluţă, nu să şie aplinsă pă dealuri.

-Aşa cred şi eu, spuse Gheriu, apoi tăcură amândoi.

Stând aşezat pe un lădoi în faţa lui, cu umerii strânşi sub cojocul de oaie, pe care nu îl dăduse jos, Niculae arăta suferind şi Gheriu înţelese că Maria a avut dreptate, atunci când a ghicit că se întâmplă ceva grav cu acest tânăr singuratic şi needucat din marginea satului, dar că a greşit atunci când l-a trimis să îi ofere ajutorul. Era limpede că prezenţa lui era mai mult decât nedorită. Puse mâna pe clanţă şi înainte să deschidă uşa, spuse:
–   Noi doi nu ne cunoaştem, Niculae. Dacă vei ajunge vreodată la un necaz, sau la o nevoie, s-ar putea să îţi pot fi de ajutor.

-N-am nimic. Am fost puţân bolnav zâlele astea, da’ mă desculc sângul.

Gheriu ieşi pe trepte, se uită la pietrele aduse din Vultur şi clădite în mijlocul curţii, la toate lucrurile aranjate atent în gospodărie, la toată cărările măturate cu grijă în zăpadă, de la grajduri la casă, de la casă la staur, de la staur la fântână, de la fântână la poteca ce coboară dealul până în vale la podeţ şi la zidul de piatră ce împrejmuieşte hanul lui Mendel, se întoarse şi întrebă:

-Cum o cheamă?