Tags

, ,

-Ai de mine şi de mine, făcu Niculae, da’ di unde ai ştiut?

Gheriu îi răspunse că astea sunt lucruri care peste oameni trec, în viaţa tuturora vin şi se duc şi câteodată e uşor să le recunoşti, iar, de mirare, Niculae din Deal îşi vărsă tot amarul, toate grijile şi ruşinea care îl măcinaseră din ziua de Crăciun, când o cunoscuse pe Floarea. De abia acum, musafirul cel negricios se aşeză să îl asculte şi însuşi Niculae îşi dădu jos cojocul de pe el spunându-i:
-Şi amu, io cu ce oblaz să mă duc la ea sau la tată-so, dând de înţăles că mi-i dlagă? Când uominii di pă aici plind a volovi cu vleo fată, să tăt duc pă la ea în mai multe zâle, să o cunoască mai bine şi pă ea şi pă familia ei. Io mă pot tăt duce, că n-am ce povesti.

-Măi Niculae,  ţie ce îţi place cel mai mult pe lumea asta?

-Omizâle!

-Ce?

-Omizâle, repetă Niculae şi începu să îi povestească despre cum găsea în iarba de pe păşune, de primăvara până toamna omizi de toate felurile, păroase, albe, sau colorate, cum unele dintre ele urzică atunci când le atingi şi altele pot fi otrăvitoare, dacă le înghit oile din greşeală. Sunt unele omizi care cresc primăvara pe crengile de la marginea pădurii şi au culoarea frunzelor tinere, de care cu greu le poţi deosebi. Mai sunt omizile mari, de măr, verzi, cu pete albastre, strălucitoare, în care pare că s-a adunat amestecată seva tuturor culorilor pământului şi par atât de pline de venin, că nici o pasăre nu se atinge de ele, dar cele mai frumoase, pe care rămânea să le privească ore înşir, uitând de turmă, de lanurile dimprejur, de lupii care stau la pândă, erau omizile de jăratec, rubinii, culoarea aprinzându-se şi stingându-se în corpul lor, ca un foc care arde mocnit. Le găseşti rar, doar în acele zile târzii din noiembrie, în care vântul suflă puternic pe coama dealurilor, deşirând şi agăţând de crengile desfrunzite ale spinilor, fire lungi, cristaline, de păianjen. În acele ultime zile ale soarelui, dinainte de venirea zăpezii, pământul îşi adună focul şi puterea pentru a rezista frigului iernii şi pentru asta stau drept mărturie, în bale şi în păr, arse de focul dinlăuntrul lor, omizile de jăratec. Doar acolo, în culoarea lor vie, stă adevărul: fluturii sunt pentru proşti.

-Nu cred că ar fi bine să vorbeşti cu tatăl Floarei despre omizi, îi spuse Gheriu şi mai adăugă: nu are rost să te macini, pentru că lucrurile sunt simple. Ai de ales doar între două lucruri. Ori vei fi ceea ce eşti dumneata, ori vei încerca să pari că eşti altcineva. A doua soluţie poate fi salvatoare pe termen scurt, însă mai devreme sau mai târziu, se va vedea că nu eşti asta. Oricum, în locul dumitale, eu unul nu aş mai pierde vremea. Aş merge la ea chiar astăzi. Suntem încă în zile de sărbătoare, nu e mult de lucru şi nu prea ai cum să nimereşti prost.

-Păi şi ce să volovesc cu ea? Io unu viaţa am tlăit-o, nu am volovit-o.  Ai zâs că de omizi să nu zâc.

-Ba, dacă stau să mă gândesc bine, ar trebui să zici ce-ţi trece prin cap. În privinţa familiei, dacă te temi să nu faci impresie proastă, te cam înşeli, la cât de mulţi copii au şi la cât sunt de săraci. Însă, dacă tot ţi-e groază, vin cu dumneata. Nu au cum să ne primească rău, pentru că suntem cei mai bogaţi feciori din sat.

La asta una, Niculae din Deal nu se aştepta. Dacă tocmai domnişoru Gheriu avea să vină cu el, dintr-o dată, lucrurile stăteau cu totul şi cu totul altfel. Îi reveni tot curajul pe care îl pierduse în ultimele zile, scoase de sub pat o ladă de lemn, luă din ladă trei cuţite mari, pe care le folosea la înjunghiat porci şi  le prinse unul câte unul la cingătoare. Mai luă de pe lângă lemne o secure bine ascuţită, o ghioagă mare rezemată de casă şi bâta pe care o folosea când mergea la păscut oile pe dealuri.

-Atunci merg până acasă să prind caii la sanie şi îmi iau pe mine haine mai bune, rosti Gheriu, pornit deja să coboare dealul înspre sat.

-Nu, îs bune hainele aieste. Nu lua altele, că le umpli de sânge. Domnişol, avem de luclu! îi spuse Niculae, rânjind, întinzându-i ghioaga şi securea. Ne ducem să facem culat pă dlumu Sălăţîî. Şi dacă tăt melem acuma, io o s-o cel de nevastă, ca să nu facem degeaba două dlumuli, când putem face unu sângul!

-Păi, încă n-ai schimbat nici o vorbă cu ea! rosti Gheriu, uimit până peste poate.

-Nici uăile mele, când să duc la împleunat, nu volovăsc înainte cu belbecele!