Tags

, ,

Niculae din Deal era greu de pornit, însă o dată ce şi-a căpătat curajul cu vizita neaşteptată a domnişorului Gheriu, nu a mai fost chip să îl opreşti să încerce să rezolve în aceeaşi zi mai multe lucruri: să o ceară în căsătorie pe Floarea şi să cureţe o dată pentru totdeauna drumul Sărăţii de haita de câini ai ţiganilor, care se plimbau bezmetici la intrarea în sat, atacând orice căruţă sau orice om străin zărit prin apropiere. Pentru Gheriu, care l-a însoţit cu gând să pună mai multe vorbe bune pe lângă tatăl fetei, ziua aceea a fost prima într-un şir lung de ani, în care a fost pus faţă în faţă cu o violenţă fizică pe care nu o mai cunoscuse în toată viaţa lui ferită cu bani de colţii fiarelor şi de sânge. Niculae era mai obişnuit să se năpustească pe urmele lupilor, să arunce de departe cu cuţitul după ei şi uneori să nimerească, salvând astfel, în ultima clipă, carnea unei oi a cărei beregată fusese deja sfâşiată de muşcătura lupului. Cunoscând el nu numai aproprierile furişate ale lupilor, ci şi felul în care mai mulţi câini care păzesc o turmă îşi înconjoară duşmanul, înainte cu mult de intrarea în sat, îl opri locului pe domnişorul negricios şi încruntat, care păşea în haine curate, negre, abia atingând pământul şi îi spuse:

-O să ne atace cei mai mulţî din faţă, ca să ne atlagă atenţia. Abia apoi vol săli doi din spate. Io i-oi găta pă ăia din faţă şi lătuli. Dumneata, ochii descuieţî la spate.

-Niculae, dar ne pot muşca! îi spuse Gheriu stupefiat.

-Dacă ne muşcă, îi foalte bine, că avem timp să băgăm cuţâtu în ei, rânji Niculae fericit.

Câinii erau deja antrenaţi să atace împreună. Sfăşiaseră deja mai mulţi cai, mâinile şi picioarele unor călători care de abia scăpaseră cu viaţă, aşa că îşi reluară ca de fiecare dată obiceiul, se apropiară în fugă lătrând, în total vreo opt, nouă, şi mai mari şi mai mici. Cei mari se aşezară în faţa celor doi drumeţi, mârâind, arătându-şi colţii, în timp ce ceilalţi îşi luară poziţia în lateral, apropiindu-se furiş de picioarele oamenilor. Niculae smulse securea din mâna lui Gheriu şi o înfipse adânc în gâtul unuia dintre câinii care se apropiase destul de mult de genunchiul lui din lateral, apoi cu o mişcare forţată, o desprinse din carnea deschisă în care sângele începuse să gâlgâie şi o întinse domnişorului în schelălăiturile sufocate ale câinelui:

-Aiesta-i gata. Celalalt ce atacă îi a dumitale, domnişol!

Nici bine nu apucă să termine de vorbit, că îşi răsuci ghioaga în dreapta şi frânse saltul unuia dintre câinii din faţă, retezându-i picioarele şi înfingându-i burta într-unul din cuţitele scoase de la brâu. Câinele îi prinse, totuşi, braţul şi îşi înfipse colţii, suficient de bine cât Niculae să apuce să răsucească cuţitul în rană, să caute mai departe, în adâncul cutiei toracice, vene, intestine, inimă. Apoi, în timp ce muşcătura slăbi în durerea unui urlet care sculă toată Sărata în picioare, îşi făcu vânt din umeri şi aruncă trupul câinelui peste ceilalţi. În răstimpul ăsta Gheriu rămase încremenit, cu securea pe care o ţinea strânsă cu amândouă mâinile, cu sângele alunecându-i de pe tăiş pe mâini şi înroşindu-i manşetele cămăşii. Continua să audă la spatele lui ghioaga lui Niculae vâjâind şi lovind oase care plesneau, urlete, schelălăituri disperate care se îndepărtau, fără să se poată face nici o mişcare în faţa câinelui care deja ajunsese aproape frontal în dreptul lui şi se încordă. Saltul fu rapid, năucitor şi în ultima clipă, Gheriu coborî cu amândouă mâinile tăişul securii, parând muşcătura care îi ţintise gâtul. Câinele îşi rupse colţii din faţă în fierul tăişului, şi căzu jos. Apoi îl muşcă de picior, iar durerea fu un impuls suficient de convingător încât să îl facă pe Gheriu să îl izbească cu toată puterea  fix în moalele capului. Îi dădu trei lovituri, dar fără nici un rezultat, pentru că dinţii îi străngeau pulpa, gata să o sfâşie. Atunci Gheriu ţinti direct gâtul, aşa cum ţinteşti un butuc de lemn care trebuie crăpat, lovi cu amândouă mâinile şi nu se mai obosi nici măcar să desprindă securea din carnea câinelui. O lăsă să atârne în trupul care se prăbuşi la câţiva paşi mai încolo, iar el căzu în zăpadă, prinzându-şi rana în palme.

-Gata Domnişol, spuse Niculae plin de sânge. Imaginea în jurul lor era sumbră: vreo doi câini se îndepărtau cu picioarele rupte, căzând tot la al doilea pas, iar unul se târa cu un cuţit adânc în piciorul din spate. Alţi doi îşi dădeau duhul cu cuţitele înfipte în beregată în dreptul primilor care atacaseră şi care erau morţi deja. Pe zăpadă se conturase între timp o stea de sânge iar Niculae îl prinse de mâini pe domnişorul Gheriu, săltându-l în spate, apoi se îndreptă cu el înspre mulţimea de oameni din Sărata,  care se adunaseră într-un suflet la ieşirea din sat, atraşi de zarvă, de schelălăituri şi de urlete. Ţiganii prinseră a-şi smulge părul din cap, fugind în zăpadă şi luându-şi în braţe câinii morţi, urlând atât de ascuţit şi de jalnic încât o bună vreme, cheunăiturile câinilor răniţi fură urmate de cele ale stăpânilor lor îndureraţi. Dar lui Niculae puţin îi păsa; se opri cu Gheriu în spate în faţa unei tinere care purta cele mai mari şi mari grosolane cizme dintre toţi sotelecanii adunaţi acolo şi spuse:

-Tu fată, io am vinit să te ieu de nevastă! Vii?
La asta una, oamenii au rămas şi mai înmărmuriţi, iar Floarea, la fel de înlemnită şi de palidă la faţă îi spuse:

-Viu!