Tags

, , ,

Ceea ce a făcut-o pe Floarea să încuviinţeze la căsătoria cu Niculae din Deal nu a fost nici iubirea, nici curajul omului, nici nedumerirea cauzată de apariţia în faţa ei a celor două făpturi pline de sânge, târându-se afară din plin măcel, ci sărăcia cruntă. Povestea despre prostul Panticeului care s-a trezit peste noapte proprietarul unei averi pe care nu a dorit-o şi cu care nu ştia cum să se descurce făcuse de mult înconjorul satelor de prin împrejurimi şi tânărul acesta abia ieşit din adolescenţă, nelipsit în fiecare duminică, sau în fiecare zi de sărbătoare de la biserică era prilej continuu de curiozitate şi de mirare, mărturie vie a faptului că întortocheată şi necunoscută este soarta omului, despre care cugetul omenesc nu poate descâlci nimic, până ce ea nu e ţesută, spălată şi întinsă în mâinile Domnului. Şi soarta lui Niculae fusese întinsă de-a lungul unei căi pe care nimeni nu o ghicise şi care încă avea să îşi mai dezvăluie răspântiile ei. Despre toate aceste lucruri, Floarea ştia foarte bine, aşa cum învăţase pe propria ei piele, că atâta vreme cât nu ai bani pe lumea asta, poţi muri ca un câine la marginea drumului şi nimeni nu va întinde un deget, nimeni nu îţi va sări în ajutor şi nu te va întreba ce te doare. Venea dintr-o familie cu mai mulţi copii, cu o mamă care murise la cea de a paisprezecea naştere, cu un tată pădurar care pleca aproape toată ziua de acasă, lăsând toată gospodăria în mâinile ei şi a fraţilor mai mari. Trei dintre fraţi dormeau în poiată cu vitele, iar ceilalţi nouă se înghesuiau în cele două cămăruţe mici, aşezându-se noaptea de-a latul patului, mai multe perechi de picioare de mărimea patruzecişişase. Toată viaţa ei Floarea socotise, împărţise mâncarea între cei paiprezece fraţi, atentă ca de fiecare dată, celor mai mici să le nimerească o bucată mai bună de carne, mai mulţi cartofi din cei pe care i-a fiert în ciorbă şi în acelaşi timp, să nu îi neîndreptăţească pe ceilalţi. Aşa încât, în clipa în care Niculae din Deal, cu sângele şiroind din braţ, de unde îl muşcase câinele, o ceru de soţie, Floarea nu îşi pierdu cumpătul, ci făcu ceea ce ştia ea să facă mai bine: socoti. Încuviinţă şi apoi le spuse:

-Haidaţi după mine!

Îi duse acasă, unde domnişorul Gheriu fu aşezat în patul cel mare, iar Floarea puse pe foc o oală cu apă la fiert, în care aruncă o mână de flori uscate de muşeţel, strigându-i unuia dintre fraţi:

-Du-te repede după baba Leaha!

Apoi aşteptând să se gate fiertura şi să sosească Leaha, ţiganca cea bătrână, care era moaşa, ghicitoarea şi vraciul Sărăţii, Floarea grăi astfel către Niculae din deal:

–  Măi Niculae, mie mama, înainte să moară mi-o spus ca niciodată să nu îmi ieu on bărbat dintr-un sat străin.  Pântru că dacă îi din satul tău, ştii de a cui îi, cine i-o fost mamă şi tată, cine or fost părinţîî părinţîlor lui şi, mai cu samă, ştii care sunt sucile cele răle şi blăstămele care mărg din neam în neam pă felul ala de uomini. Io de tine nu ştiu mai nimic, că tată-to Partic o fost vinitură în Panticeu. Tăt ce ştiu îi că înainte să moară o fost on mare beţâv. Aşe că io îţi spui di pă amu, ca să ştii: io vin după tine, însă în zua în care îi pune on pahar de ţuică în gură, io vin acasă. Mie una nu îmi trebe bărbat băutor.

-Da mnie nici nu-mi place, îi răspunse Niculae, care băuse primul pahar de alcool din viaţa lui de abia în urmă cu câteva zile în cârciuma lui Mendel.

-A doua rugăminte pă care o am la tine îi să gaţî întie casa. Până atunci, a mai creşte şi soru-me Sofia, şi oi ave vreme s-o învăţ cum să să ocupe de casa asta, că nu mă poci duce de aci şi să îi las pă tăţi să moară de foame.

-Până la toamnă o gat! rânji Niculae.

-A tria rugăminte pă care o am la tine îi ca până la toamnă să faci cumva şi să îi dai lui tată-to hodină în mormânt. Io una nu mă mărit într-o casă în care socru meu îi pricolici.

La asta, Niculae se întunecă la chip şi din vârful patului, încă ţinându-şi între mâini piciorul sângerând, domnişorul Gheriu spuse:

-Dumneata, domnişoară, nu ar trebui să crezi toate poveştile vrăjitoreşti care sunt purtate din vorbă în vorbă prin Panticeu. Oamenii sunt plini de credinţe care nu au nici o bază, nici un fapt real care să le întărească, nici o dovadă care să le confirme.

Dar nici bine nu apucă Gheriu să vorbească, că în casă intră baba Leaha, ţiganca, adusă de spate sub greutatea unei năfrămi negre din lână, se uită drept la domnişor şi spuse:

-Moartea!

Gheriu îşi dădu ochii peste cap, sătul de toate aceste superstiţii care deja îl făcuseră pe Şandor Bolundu să strige ca din gură de şarpe acelaşi lucru, însă baba continuă, în accentul ei ţigănesc, hohotind cuvintele:

-Ho, dhomnişor! Că ai on frate mort lipit de dumnheatha. În pathu în care dorni tu, doarme şi el, din blidu în care mânci tu, mâncă şi el, şi-n femheia pă care o iubheşti dhumneata să descarcă şi el. Cât îmi dai să te dezleg?

Apoi, fără ca domnişorul să răspundă, baba Leaha îi rupse de tot bucăţile pantalonului sfăşiat şi îi privi cu luarte aminte muşcătura. Luă o găleată de lângă cuptor, o puse lângă pat şi îi potrivi piciorul deasupra găleţii.

-Floare, ai şert romoniţă? o întrebă pe fata care tocmai luase de pe cuptor oala cu fiertura. Tare bine, tare bine! grăi baba, şi cu asta îşi ridică poalele fustei negre şi se pişă peste piciorul domnişorului Gheriu, în găleată.