Tags

, , ,

Deşi oamenii aveau mai mult timp iarna, pentru că lucrul câmpului înceta, în aproape fiecare casă era întins războiul de ţesut, unde femeile îşi petreceau zilele până nu mai răzbeau de durere de spate, pregătind din vreme zestrea lor, sau a fiicelor lor, cuverturi din in şi din cânepă, ţoale mai groase de lână, ştergare şi saci. Ca să nu rămână mai prejos decât celelalte femei din sat, Mâţoaie aşteptă să treacă sărbătorile şi apoi îşi puse şi ea războiul de ţesut în mijlocul bucătăriei. Îl adună din toate bucăţile risipite, care prin podul casei, care pe la vecini, trudi la el o zi întreaga şi apoi liniştită, înspre seară se culcă. Nenorocul făcu ca tocmai în noaptea aceea, una din pisicile Mâţului să îşi aducă în gură patru pui pe care îi fătase în urmă cu vreo două luni şi care, nici bine nu intrară în casă, că şi se apucară de ros iţele războiului, să răstoarne spetele şi să încurce aţele atât de rău încât, aprinzând lumânarea şi văzând dezastrul pe care îl făceau pisoii, sub privirea mândră şi exemplară a mamei lor, Mâţoaie îşi smulse baticul din cap şi zbieră astfel către soţul ei aşezat lângă ea în pat:
-Bine mă, nenorocitule, că tătă zua caşti gura la mâţăle aieste ca porcu la hâlbe, n-ai ave noroc în veac, tu şi cu neam de neamu tău de prost. Nu vezî c-am ajuns de râsu întregului sat? Mnie îmi zâce lumea Mâţoaie, mă şi la biata fată-ta ştii cum îi zâc? Îi zâc Mâţucă, neisprăvitul dracului care te-o făcut. Da turba-o-ar cu cine le-o făcut încă de mâţă! Io una nu le mai răbd altu: ori ele ori io.

Dar nu era chip să îl desparţi pe Mâţu de pisicile lui aşa de uşor. Deschise ochii, se uită nedumerit la nevastă, apoi se aplecă şi întinse mâna orbeşte înspre dezastrul de pe podea până ce simţi o blană atingându-i degetele, auzi un miorlăit scurt şi aprobator, săltă pisica în pat lângă el şi începu să o mângăie.

-Până aci! strigă Mâţoaie. Mnie una mi-o fost bugăt. Mă duc la mama. Şi spunând acestea, se sculă cu noaptea în cap, îşi trezi fiica şi înainte să se facă ziuă, o porniră pe jos către Căprioara, lăsându-şi soţul şi tatăl într-o primă şi unică fericire.

Trecu Anul Nou, trecu Boboteaza şi Mâţu nu se arătă prin sat, pentru că aproape toată ziua dormea molcom într-un pat plin de pisici cuibărite lângă el, pe el şi la spatele lui, torcând fericite. De abia se obosea să iasă până la grajd, să dea de mâncare la vite şi se întorcea repede în casă, să nu carecumva să risipească clipele preţioase ale tihnei feline. Ca niciodată, până şi pisicile simţeau că omul a făcut o alegere în favoarea lor, pentru că zi de zi îi aduceau pe pragul casei vrăbii, şoareci, şobolani, cârtiţe, ba chiar şi un liliac, pe care îl prinseseră prin ceva beciuri. Spre dezamăgirea lor, Mâţu nu părea nici recunoscător, nici foarte încântat pentru aşa o treabă, fiindcă nici bine nu lăsau ele prada gata prinsă şi ucisă pe covoraşul de la intrare, că omul imbecil se şi grăbea să o îngroape undeva în gunoi.  Până într-o zi, când se opriră toate trei cu spinarea dreaptă şi cozile răsucite în jurul trupului, mândre că în sfârşit au găsit un animal pe placul stăpânului, care se uită multă vreme la el, îl întoarse pe toate părţile, apoi ca orice mamifer, se retrase cu asemenea pradă undeva într-un colţ nevăzut. Sau asta au înţeles pisicile. De fapt, Mâţu a rămas atât de mirat, încât nu a înţeles nimic.

Era un animal cum nu se mai ivise prin Panticeu niciodată. Părea să fie zămislit din încrucişarea nefirească a unui purcel cu o pisică: era golaş, fără blană, mai mare puţin decât un şobolan, ceva mai mic decât un dihor, însă cu capul rotund ca al unei mâţe şi lipsit de coadă. Capetele labelor din faţă se bifurcau în degete ca cele unui şobolan. Mirat tare de aşa arătare şi fără să aibe habar de unde îl pescuiseră pisicile, Mâţu îl luă de jos cu lopata, îl puse într-o covată şi apoi se porni cu el către sat, pe drum în jos. Când ajunse în dreptul casei prietenului său, Şandor Bolundu, se opri şi intră în curte, unde Mendel hangiul, tocmai îşi descărca dintr-un car tras de boi cele două porţi mari de la intrarea din han, crăpate în dimineaţa plecării Şalmei. Venise la Şandor să i le repare, şi se nimeri tocmai bine, că şi Mâţu avea o rugăminte:

-Tuloiu, mă Şandore, de când cu pricoliciu aiesta care umblă pă lângă casa me, mi-ar fi musai să faci bine să îmi faci o cruce mare cu un Cristos din lemn atârnat pă ea.

Şandor lucrase toată viaţa lemnul, făcuse lodbe, podele, roate, dar niciodată nu se apucase de cioplit Hristoşi şi era gata să spună ba, când văzu în găleata Mâţului animalul acela zbărcit şi îngheţat.

-Ai de mine şi de mine, făcu Mendel, da ce-i aiesta?

-Ce ştiu io, l-or adus mâţăle azi dimineaţă pă prag. Mai văzut-aţî voi de-aiesta?

-Samănă cu un purcel cu două capete, spuse Şandor. Oare sare? Oare zboară?

-Cum a zbura, măi că n-are aripi.

Stând ei şi uitându-se la cadavrul îngheţat, se treziră cu Lodovica pe prispă, cu pantalonii pe ea, ca nu carecumva să pice în cer şi cu o fustă largă trasă peste:
-No, da care-i treaba, mă viteji?

-Hai tu, Lodovică, să vezi ce lighioană de animal or prins mâţăle Mâţului!

Femeia se apropie, îşi aruncă ochii în găleată şi scoase un ţipăt. Apoi începu să îşi facă cruci, scuipă de câteva ori şi spuse:

-D’apoi mă proştilor, aiesta îi făt de om. Voi nu cunoaşteţi că samănă a om? Doamne apără şi păzăşte!!! Da oare cine o lepădat copil în satu aiesta?