Tags

, , , ,

Baba Leaha, ghicitoarea, nu se înşelase. Obosindu-se ca să îl ia pe Mendel de la sinagogă şi să îl pornească împotriva domnişoarei Maria, văzând că toată truda ei s-a dus pe apa sâmbetei, Găvrişoaie se enervase în asemenea hal, încât trânti de pământ un vas de lut pe care îl primise dar de nuntă, îi dădu două palme fetei cele mari, Nastasîuca şi se pregăti să meargă să îşi verse năduful prietenei ei, Maria Brancii, soţia lui Şofron. Pe când se pregătea să iasă din casă, simţi o împunsătură ascuţită în pântec. Bărbatul nu era acasă şi nu avea nici un rost să cheme pe nimeni, pentru că se simţea în puteri. La ultima naştere, când o făcuse pe Nica, după patru ore de stat în pat cu pruncul, se ridică şi se duse în grădină să îşi sape straturile. „O muiere gravidă îi numa gravidă. Nu are nici o scuză să nu puie mâna pă lucru” le spunea ea femeilor grele pe care le vedea aşezate pe laiţa de la drum, cu picioarele desculţe în colb şi mâinile odihnite pe pântece. „Când le văd cum îşi dau ochii peste cap şi stau mnironosâţă, de parcă să cred Sfânta Fecioară, îmi vine să iau scorbaciu la ele. La lucru, scroafe!” se plângea ea lui Găvrişuţ, care dădea din cap râzând şi îi răspundea:

-Tuloi tu, muiere, ce soacră spurcată îi fii tu pă biata noru-ta!

Aprigă, tare la durere şi înverşunată împotriva slăbiciunilor trupului ei de femeie, Găvrişoaie lepădă singură în latrină şi aruncă peste cadavrul fătului două lopeţi de prund adus din vale. Nu avu nici o părere de rău, pentru că în câţiva ani de căsătorie făcuse deja trei copii şi, la cum o călărea Găvrişuţ toată ziua, urmau să vină mulţi alţii. Pentru asta însă, nu scăpă prilejul de a arunca hula în cârca domnişoarei Maria, ca să îşi descarce furia şi a-i răsplăti ruşinea pe care i-o făcuse. În seara în care Maria Gheriului o dăduse afară din casă, de la tăiat de porc, trimiţându-l pe Şofron să o conducă acasă, pricina de sfadă fusese mult mai adâncă decât am povestit eu, atent mai degrabă la isprăvile şi cugetele Zbengului.

Pentru a înţelege toată povestea şi mai ales firea apucată a Găvrişoaiei, trebuie să ne întoarcem înapoi la ziua în care domnişorul Gheriu sosi în Panticeu. Pe atunci, nimeni nu o auzise vreodată ridicând glasul şi dacă stau să mă gândesc, nimeni nu o prea auzise vorbind, pentru că Maria, cum o chema de fată, înainte să se mărite cu Găvrişuţ, venea din Recea Crîstor. Era bună prietenă cu Maria Brancii, care o trăgea după ea prin tot satul, o ducea la şezătoare, o oprea să doarmă la ea în mai multe seri, ca să nu mai facă un drum lung până acasă. Ca fată fecioară, Găvrişoaie era timidă, cuminte şi ştearsă, umbra palidă a Mariei Brancii, pe care o însoţea în tot felul de fapte vrednice sau nevrednice de o tânără cuminte, străduindu-se în zadar să o tempereze. Dintre cele două, Maria din Panticeu părea cea belită de pe dracu, în timp ce prietena ei, Maria crîstoreana, se purta ca un biet animal de pripas. Şi totuşi, tăcută, blândă şi cuminte, Găvrişoaie a noastră purta de pe atunci, pătruns adânc în carnea ei, blestemul care căzuse pe toţi oamenii din Recea Crîstor: niciodată să nu îşi afle hodina, niciodată să nu aibă de câştigat nimic altceva, decât roadele scoase din munca pământului. Pe atunci, ghiarele blestemului încă nu ieşiseră la iveală, încă mai stăteau la pândă, aşteptând prilejul potrivit pentru a apuca viaţa Găvrişoaiei şi a o tăvăli în goană prin colbul piaţului.

Soarta se trezi din adormirea ei, în ziua în care pe Maria Brancii o munci nevoia să treacă drumul prin faţa calului domnişorului Gheriu, să îl numească „copchiloi cu boală de plămâni” şi să îl facă „mutalău”. Mare îi fu mirarea să afle că tânărul „negata” pe care îl muştruluise ea era tocmai domnişorul pe care îl aşteptau cu toţii, nepotul armeanului, aşa că după ce se făcuse de râs salutându-l strâmb pe Nagyvary, îşi dăduse cu tifla în cap a doua oară şi tot cu un bărbat de familie bună. Maria Brancii nu îşi găsi liniştea şi în repetate rânduri, o trase după ea pe Găvrişoaie până în curţile Gheriului, ba ca să îl roage pe Şandor Bolundu să îi facă o roată nouă la vârtelniţă, pentru că avea, pasămite, tare mult de tors, ba ca să îl întrebe pe Şofron dacă nu carecumva domnişorul îl trimite la târg la Cluj. Gheriu o saluta respectuos, de fiecare dată când o vedea şi nu părea să poarte pică nimănui. Toată purtarea lui era net diferită de aceea a grofului Páncélcseh, care cobora parcă, din înaltul cerului. Domnişorul umbla prin sat, stătea de vorbă cu oamenii, le împrumuta bani, sau cai de schimb, păstrându-şi vorba blândă şi chipul mereu întunecat. Ba mai mult, la început de octombrie, după ce îşi strânse stugurii şi puse mustul în căldar, desfăcu un butoi vechi cu vin, rămas în pivniţele mari ale unchiului său şi chemă tot satul la sărbătoare în curţile sale. Oamenii veniră, ba încă o curiozitate mai apucată îi roase pe cei din alte sate, aşa că se încinse o horă mare care ţinu o zi întreaga, printre pahare de vin roşu, table de slănină tăiate în bucăţi mari şi pâini calde scoase din cuptor de Lodovica lui Şandor Bolundu. Maria Brancii se simţea în largul ei: jucă până se înroşi toată, în învârtite şi ponturi, iar apoi îi luă din rând pe toţi feciorii din sat, uitând de Găvrişoaie, care a rămas stingheră, undeva lângă podeţul de lemn care lega cele două case ale Gheriului, chiar lângă treptele de piatră care coborau în pivniţe. Din Recea Crîstur nu prea veniseră feciori, iar cei din Panticeu care o cunoşteau umblau cu toţii după Maria, aşa că ea rămase o vreme îmbufnată şi se hotârî să plece, când îi tăie calea Mafteiu Ioanii, care tocmai urca din pivniţa cu vinuri, beat bocnă. Dindărătul lui se auzi vocea lui Grigoraşu Purecelui, strigând:

-Băăă, prostule, nu te împletici, stai drept, că la curve aşe le place!

Văzând-o singură şi părăsită într-o mare de oameni, Mafteiu Ioanii se apucă să facă ce ştia el mai bine: să o fugărească, pe după casele Gheriului, de jur împrejur, până lângă vale şi înapoi, în şură şi dincolo, către grădinile domnişorului, încă o dată prin curte, prin dreptul horei şi prin faţa cerdacului, până când Şofron îi puse piedică şi se prăbuşi la pământ. Maftei nu se mai ridică pentru că cu atâtea fuste învârtindu-se prin ocol, era mult mai interesant ce se vedea de jos, aşa că rămase întins pe pământ până adormi. Cât despre Şofron, o luă la joc pe Găvrişoaie şi nu îi mai dădu drumu până seara. O tot văzuse în ultimele luni apărând prin curţile Gheriului, mereu tăcută, mereu jenată de toate vorbele Mariei şi o plăcuse mult mai mult decât pe prietena ei, care era mult prea înfiptă pentru gusturile lui. Ba încă, deşi trebuia să rămână până târziu în curţile domnişorului, ca să strângă lucrurile împrăştiate după plecarea oamenilor, Şofron prinse calul la trăsură şi o duse pe Găvrişoaie până acasă, în Recea Crîstor. Se văzură două duminici, apoi în lunile care au urmat, întreg satul putu să îi vadă stând îmbrăţişaţi şi pierduţi de restul lumii, în târg, în piaţ, în mijlocul drumului, în dreptul grajdurilor grofului. Şofron îşi pierduse capul atât de tare încât Gheriu aproape că nu se mai putea bizui pe el în privinţa lucrurilor care trebuiau făcute în gospodărie. Devenise mai rău decât fratele său, Şandor Bolundu şi nici chiar vocea stăpânului nu îl putea îmblânzi. Se pornea prin curte şi numai vedeai că rămâne în loc, cu o găleată în mână şi privirea pierdută în gol. Doar la sunetul pendulei din salon tresărea şi îşi făcea cruce. Până într-o zi când Gheriu singur înhămă caii la trăsură, îl sui pe Şofron în ea şi îi spuse:

-Du-te cere-o!

De acum, nunta era sigură şi Maria Brancii se apucă de ţesut un covor colorat, numai bun de dar. Ceea ce era neaşteptat în toată povestea asta era schimbarea care se petrecu cu tânăra crîstoreancă. Dintr-o dată înflorise, îşi scutură întreg cenuşiul prezenţei sale tăcute şi peste tot unde apărea, cu logodnicul ei, sau singură, era sclipitoare. Până şi Grigoraşu Purecelui, care găsea cusur la toate femeile din sat, se opri într-o zi la masă, în cârciuma lui Mendel, îşi dădu jos căciula de oaie din cap şi spuse:

-Tulaaaiii, mă uomini, curva asta de crâstoreancă îi de tătului de frumoasă. Să poate să mă fi uărbit dracu şi să nu u-ă fi văzut până amu? Mare noroc pă Şofron aiesta, că îi nimea-n drum şi plin de colb. Pământ n-are, frumos nu-i, şi io pus Dumniezo în braţă asemenea hăram de femeie.

Mai rămâneau câteva luni până la nuntă şi domnişorul Gheriu încuviinţă să vină de naş şi să facă în curţile lui o petrecere mai mare decât văzuseră panticeuanii vreodată. Şi din câte avea să povestească Maria Brancii, în acele zile, prietena ei nu îşi mai încăpea în piele de fericire.