Personal nu cred în existenţa coincidenţelor. O „coincidenţă” este o scuză proastă pentru indolenţa scepticilor de a nu-şi mai bate capul cu sensul lucrurilor care li s-au întâmplat, tocmai lor, tocmai la acel moment, în acel loc. Ba din contră, sunt convins că lumea nu întârzie să trimită o grămadă de semne, atâta vreme cât îţi ţii ochii deschişi să le vezi şi nu te scufunzi în osânza propriei suficienţe. Dacă vă irită superstiţiile şi nu aveţi de gând să citiţi un text „obscurantist”, e bine să vă opriţi aici.

Dacă vă ţin puterile, povestea asta începe în noaptea de revelion, în care împreună cu Alex Vlad, un bun prieten care îşi face studiile la Paris (care a ajuns şi el la Panticeu, independent de mine) şi cu încă câţiva oameni cu care ne-am trezit pe aceeaşi lungime de undă, înarmaţi cu şampanie şi struguri, ne-am dus pe malul Senei, vizavi de Turnul Eiffel, ca să căscăm ochii la artificii şi mai ales la comportamentul naţiei franceze faţă în faţă cu faptul că lumea se duce pe pustii. Agitaţie, poliţişti, salvări, un adevărat turn Babel, Champs Eysees înţesată de lume şi mai ales de cerşetori ţigani veniţi din România, Parisul pregătit până în dinţi pentru eventualitatea unui atentat terorist, un persistent miros de urină venind generos de sub toţi boscheţii din jur şi de pe chei, petreceri sonore şi foarte luminate plutind pe râu în sus şi în jos, undeva pe un trotuar pierdută o casetă audio, lipsită de carcasă, pe care am fost tentat să o iau. Stăm aproape două ore pe malul Senei, povestim, râdem, vociferăm şi în tot răstimpul ăsta, mă tot uit intrigat la o mică ambarcaţiune privată, acostată chiar lângă noi. Prin geamurile ei se vedea un peisaj trist: câteva bucăţi de pizza aruncate într-o cutie pe o masă, un pahar de plastic, un şerveţel mototolit, plus un proprietar trecut de cincizeci de ani care se plimba singur dintr-o parte în alta. În fine, mă tot uit obsedat la barca asta, convins de faptul că în spatele ei e rost de o poveste (încă şi acuma mă întreb cine alege să îşi petreacă revelionul singur, într-o ambarcaţiune pe malul Senei) şi la numele ei, scris cu litere mari pe pupă: Cherche-Midi. Pe drumul de întoarcere îi spun lui Alex:

-Dacă am stat noi două ceasuri în noaptea de revelion, holbându-ne la o plăcuţă pe care scrie cherche-midi, ăsta e un semn. Ni se dă un mesaj. Trebuie să citim asta ca pe un imperativ: caută amiaza! Sau, geografic: caută Sudul!

Eu oricum plănuiesc în curând cel puţin un drum până la Barcelona, deci voi lua calea Sudului. Dar ceva rămâne intrigant aici. Ajung acasă şi caut pe Google cherche-midi. Găsesc sensul unei expresii în limba franceză (cel ce soseşte în vizită chiar înainte de masa de prânz, ca să fie poftit la o masă gratuită), dar mult mai intrigant decât atât, numele unei străzi din Paris. Careva să zică, ni s-a dat o adresă. Îi scriu lui Alex şi ne programăm o zi în care să luăm Rue de Cherche-Midi dintr-un capăt în celălalt, să deschidem bine ochii şi să vedem unde ne va duce povestea asta. Zis şi făcut, în această sâmbătă ne dăm întâlnire la Invalides, şi ca de fiecare dată, fiind cu capul în nori, termin de scris a doua parte din povestea cu Găvrişoaie, iau metroul, văd staţia Champs de Mars/Tour Eiffel, uit complet de locul de întâlnire, merg şi fac o grămadă de poze. Până la urmă ne găsim, cu mare întârziere, ajungem pe Rue de Cherche-Midi, dar amândoi atât de lihniţi de foame, încât de abia mai aveam energie să umblăm, ce să mai vânăm mesaje existenţiale şi semne hermetice. Intrăm într-un restaurant chinezesc (oriental, pentru că avea şi variaţiuni japoneze), atât de înghesuit încât aproape că stăteai cu coatele în mâncarea vecinului. Într-un târziu, cu mare dificultate, pentru că trebuia să fim atenţi să nu răsturnăm dintr-o singură mişcare jumătate din cele zece mese, ne aşezăm.

Lângă Alex vine şi se pune un tip trecut de cincizeci de ani, cu ochelari rotunzi şi expresie bătută de soartă. Acum, înainte de a merge mai departe, trebuie să vă spun că, de obicei, încerc să mă port cât se poate de politicos cu străinii, să nu deranjez, sau să lezez cumva spaţiul celuilalt. Ei bine, de această dată, nu ştiu ce m-a apucat.

Mă uit la străinul respectiv, mă uit la Alex exasperat şi cu o expresie de bombăneală ţâfnoasă, ridicând din mâini, spun:

-Na poftim, Horaţiu Mălăele!

Alex nu înţelege, se apleacă şi mă întreabă:
-Ce?

Eu, cu o expresie şi mai nemulţumită de cât de neinspirată este scena pe care o trăim, mormăi şi mai ţâfnos, ridicând din umeri:

-Horaţiu Mălăele.

La care străinul se uită la noi şi îmi întinde mâna spunând:

-Dacă tot ne cunoaştem….

Eu mă uit urât şi nu îi dau mâna, ceva de genul „cum îşi permite să se bage în seamă aşa?”. Alex dă mâna cu el, după care mă străduiesc să întreţin cu Alex o conversaţie din care să îl exclud total pe Horaţiu Mălaele. (repet, habar nu am ce m-a apucat). Vorbim despre o fanfară care a apărut de nicăieri şi care a început să cânte în faţa restaurantului, eu comentez că măcar e bine că nu sunt ruşii din staţia de metrou pe lângă care am trecut şi care arătau cât se poate de interlop.

Horaţiu Mălăele spune cu inconfundabila lui voce, care îşi păstreză un iz de jale în toate momentele:

-Eu unul mi-am luat o bere, dar e foarte trist să o beau singur.

Eu îmi dau ochii peste cap, exasperat, şi iar mă arunc într-o conversaţie cu Alex, făcând abstracţie totală de omul de lângă noi.  La care, Horaţiu Mălăele:
-Nu doriţi puţin somon?

Alex:

-La cât de mult somon am procesat eu în Alaska, mie mi-a fost de ajuns. Nu, mulţumesc!

Asta a fost de ajuns, cât să se declanşeze, finalmente o conversaţie, care, în continuare, mi se părea „nelalocul ei”, vorba bunicii. Horaţiu Mălăiele începe şi ne povesteşte despre somoni. Cum, ei se nasc în apă dulce şi migrează până îm mijlocul oceanului, de unde se reîntorc, urcând pe râuri, până exact în locul în care s-au născut, unde îşi depun ouăle şi au parte de o moarte foarte crudă. Încă sunt vii şi se descompun, cad bucăţi de carne din ei. Se pare că e parte din procesul reproducerii, pentru că din carnea lor se vor hrăni viitorii somoni.

-Asta e un lucru fantastic, spune Mălăele. Cum îşi găsesc ei exact râul şi pârâul în care s-au născut.

-Da, spun eu. Unchiul meu Traian a avut o pisică ce dădea iama în toate tablele de slănină şi cârnaţii vecinilor din Panticeu. Aşa că a prins-o şi ne-a dat-o nouă să îi dăm drumul undeva la Cluj, la aproape patruzeci de kilometri depărtare. După o săptâmână, pisica s-a întors înapoi. Cum şi-a găsit drumul, nu ştiu.

-Da, spune Mălăele. Şi eu am avut un prieten care s-a mutat de la Iaşi la Bucureşti. Şi câinele, pe care l-au lăsat la Iaşi, s-a pornit şi după un timp, i-a găsit la Bucureşti.

Apoi a început să ne povestească cum s-a julit pe scenă şi i s-a infectat piciorul şi a găsit un tratament naturist foarte eficient. Şi apoi, cum a fost el în Thailanda, unde a ajuns într-un hotel dotat cu bordel de serviciu. În spatele unui ecran de sticlă, pe mai multe etaje erau aşezate vreo 600 de fete şi femei, care mai urâte, care mai frumoase, cum cele mai frumoase costau douăzeci de dolari. Şi atunci, el l-a întrebat pe stăpânul bordelului, dacă se cuvine să îi lase mai mult unei fete, de pildă, o sută de dolari şi cum i s-a răspuns:

-De o sută de dolari, poţi să o şi mănânci.

Apoi ne-a mai spus că din cauza turismului sexual, şaptezeci la sută din populaţia Thailandei e bolnavă de SIDA şi se aşteaptă ca în următorii cinci ani să moară vreo şaptesprezece milioane de oameni.  Apoi s-a luat şi a plecat, spunându-ne că peste două luni va reveni la Paris. Alex i-a spus că ne va găsi vorbind la aceeaşi masă.

Acum, trăgând linia şi adunând mesajul transmis:

1.       Ni s-a vorbit de două ori despre moarte (SIDA şi dezmembrarea somonilor)

2.       Ni s-a vorbit despre găsirea locului în care trebuie să ajungi (câini şi somoni)

Apropo de asta, mi-a trimis Alex un fragment din T.S. Eliot, care îi răsuna în minte de ceva vreme:

“We shall not cease from exploration
And the end of all our exploring
Will be to arrive where we started
And know the place for the first time[…]
At the source of the longest river
The voice of the hidden waterfall[…]
heard, half-heard, in the stillness
Between two waves of the sea.”

Mai trebuie spus, că pe aceeaşi stradă am găsit o libărie dedicată magiei, astrologiei, tarotului, etc, care se numeşte Librairie de l’inconnu. Despre ceea ce am găsit acolo nu vă pot povesti, nu degeaba e inconnu.