Tags

, ,

Vreme de o săptămână, în care am uitat-o pe Găvrişoaie cu ghemul în mână, privindu-l înciudată şi gândindu-şi următoarea faptă, am rămas cu senzaţia că i-am lăsat pe toţi încremeniţi într-o fotografie mobilă, cum erau liniarele acelea de pe vremuri, care îşi schimbau între două poziţii oblice imaginea: ea cu ghemul în mână, ridicându-se după o sticlă dosită pe raftul cel mai de sus al cămării, baba Leaha în salonul domnişorului Gheriu ţinând în poale mâna domnişoarei Maria şi studiind-o atent în semn de recunoaştere, afară în curte Şofron încercând să prindă câinele mare şi alb al stăpânilor, care se azvârlise după pisicile Mâţului, alungându-le în fugă, peste garduri şi acoperişuri de cătreţe, peste ramurile mai joase ale pomilor, până în curtea lui Şandor Bolundu, ca de obicei, legat la brâu cu o sfoară şi încremenit cu un lemn mare în braţe, cugetând adânc la Cristosul de lemn pe care îl va ciopli pentru bunul său prieten Mâţu, ca să servească drept pavăză împotriva duhurilor rele şi mai ales, împotriva smintitului de pricolici şi a nopţilor în care nu îl va ţine odihna mormântului, unde zace acum. Uitându-mă la ele, personajele astea au ajuns de la o vreme ca nişte bile pe o masă de biliard: se ciocnesc unele de altele apucând-o în neştire în direcţii pe care nu de fiecare dată reuşeşti să le ghiceşti cu aproximaţie, brusc, virând imprevizibil pe o altă cale decât aceea pe care păreau că vor merge, în liniile cuminţi, aşezate, ale soartei lor. Uneori se mai opresc să spună ceva, apoi pornesc în neştire în mişcarea lor haotică.

Aşa trebuie se gândea şi Traianul Ioanii, întors din călătoria pe care îl făcuse cu Şalma în afara Panticeului, până la celălalt drum care coboară de-a lungul Someşului către Cluj. Cum slujise atât de mult la Mendel se gândise că din totdeauna şi câtă vreme va rămâne satul în picioare, cârciuma evreului cu hanul, trăsurile, oaspeţii ei şi cele două evreice vor rămâne acolo, pentru toţi Grigoraşii Purecelui şi toţi dracii pe care îi va mâna nevoia la poveşti. N-aduce anul ce aduce ceasul, căci într-o singură zi Şalma plecase şi într-o singură zi Niculae din Deal, bunul său prieten care îi cerea sfatul întru toate, îşi găsise de unul singur nevastă, şi o şi ceru în întâmplarea de pomină în care curăţă drumul Sărăţii de câinii ţiganilor.

-Unde dai şi unde crapă! îi spuse căuaciului, dimineaţa la lăptărie. Tătă povestea uominilor, de când s-or născut ei aşe s-o scris. Unde dai şi unde crapă! Una faci şi alta iesă. Astăzî suntem aci şi mâine nu mai suntem. Nimic nu să leagă de nimic.

Că doar nu-l închisese pe Maftei în coteţ ca să nu mai facă ruşine şi chiar atunci se nimerise să vină viitura? Şi nu încercase el să îşi ceară iertare de la domnişoara Maria şi când colo lucrurile ieşiseră pe dos?

-Ba nu, Trăiene, îi răspunse căuaciu, io cred tăte lucrurile îs legate între ele tare bine, numai noi nu le desluşim că suntem de tătului proşti şi încuieţî la minte. Şi apoi, să te ferească bunu Dumniezo să ajungi să vezî cât de bine îs legate! Că de când îi lumea şi pământu, aceia care or avut mai multă cunoştinţă or fost cei mai păcătoşi, mai îngâmfaţi şi mai netrebnici uomini. Cum poţî învăţa ceva din uărice, dacă te vezî ştiutoriu? Vezî-l tu pă prietinu-to Niculae din Deal? Cât îi el de fără carte, ala îi prima uom în sat. Îţî vede voi. Timpu va aleje.

Pe Trăianu Ioanii, vorbele astea îl încurcară şi mai mult. Nu era destul că îi dăduseră mare bătaie de cap cuvintele domnişoarei, nu era destul că înainte de despărţire, Şalma însăşi i-a spus:

-Am o rugăminte la tine. Unchiu Mendel s-o născut, o crescut şi crede că va muri în Panticeu, pântru că aşe o fost legea familiei noastre de când s-o aşezat aici Mendel Jacobi, măcar că vremurile nu mai îs alea şi că fiecare ar face bine să îşi scape pielea. Jidovi, rumâni, unguri, nime în lume nu mai îi la loc sigur di-acuma încolo. Dacă vreodată îi va trece pân minte să plece din Panticeu, dă-i curaj să să ducă. Lumea nu mai îi care o fost şi când lucrurile să schimbă, jidovii ar face bine să fie primii care o iau la picior.

Se văzu dintr-o dată singur ca şi cum lumea în mijlocul căreia crescuse şi se străduise să devină un om respectabil, întru totul diferit de fratele său Maftei, putea la rândul ei, în orice clipă, în orice zi, să fie luată de ape şi să fie dusă departe până nu îi mai afli nici urma, nici rămăşiţe, nici semne ale trecerii ei. Într-o dimineaţă se pomeni glăsuind cu voce tare în faţa lăptăriei, spre marea bucurie a Zbengului, cum că totuşi, pe el îl bate gândul că lumea asta s-a găta, şi numa ne-o pomeni cu tăţîî că u-ă duce viitura, ca pă frate-so.

-Lumea să gată nerămas, făcu Zbengu. Da de data asta nu cu apă, pântru că Dumniezo după potopul lui Noe, o lăsat ca sămn de mângăiere curcubeu ca să ştie uărişicine că lumea nu va mai fi distrusă de apă.

– D’apoi ala nu-i semn de mângăiere, Zbengule, îi răspunse prompt căuaciu, că dacă îi să să gate, ţ-ar plăcea mai bine să mori ars de viu? Îi semn rău, uomini. Îi de bai, ptiu pă el curcubeu.

Toate aceste gânduri şi cuvintele pocăite ale Zbengului îşi găsiră o confirmare neaşteptată în vorbele babei Leaha, care într-una din zile îi tăie calea lui Traian spunându-i

-Dhă-mi ceva să-ţi spui de sortha ta. Câth îmi dhai să-ţi spui ce văd?

Dacă era cineva dintre toţi panticeuanii care să creadă cel mai puţin în vrăji şi boscoane, în făcăturile şi urzelile femeilor, în pricolicii care băteau noaptea poarta cimitirului şi în vârcolacii cu colţi de lup, acela era Trăian. Aşa că stăruinţa ţigăncii, care o luase pe urmele lui, avu darul să îl înfurie peste măsură. O repezi, strigând :

-Nu ţ-î ruşine, muiere bătrână că nu ţî să cade să umbli cu aşe prostii? Meri vezî-ţî de casă şi lasă uominii în pace.

La asta una, baba Leaha îşi desprinse năframa şi scuipă în colbul drumului pe urmele paşilor lui. Apoi spuse:

-Or şi prosthii, da le văd pă tăthe! Crezî că nu ştiu că tăthă iarna asta nu-i ave pace şi îi umbla duphă domnişora asta, sora Gheriului? Las-o în pace, că nu-i de nasu tău. Muierea tha încă nu s-o născut. Şi nici nu va fi muiere, nici nu i să vha slobozî sânjele până în zua în care thu ti-i ridica di pă phământ şi cât ti-or ţâne uăchii, de jur împhrejuru tău a fi numa moarthe.