Tags

, , , ,

Dacă aţi fi fost un şoarece rătăcit de foame  prin cămara Găvrişoaiei, raftul cel mai de sus plin de sticle goale, prăfuite, vi s-ar fi părut o pădure imensă, întunecată, la capătul căreia, în trunchiul unuia dintre arbori strălucea un lichidiu argintiu. În ziua în care veterinarul chemat în graba mare de Găvrişuţ ca să vadă de ce boală ciudată îi suferă bivolii, îşi scăpă termometrul şi îl făcu ţăndări de pietrele din curte, Găvrişoaie îşi puse şurţul la gură şi culese cu două linguri mercurul scurs în praful ocolului. Îl păstra închis într-o sticlă ferecată, ascunsă dincolo de toate oiegile goale din cămară, pentru că ştia ea foarte bine că nimic nu face să alerge mai repede gândurile rele şi legăturile vrăjitoreşti decât argintul viu. Înarmată cu ghemul de aţă de mort, îşi întinse mâna înspre raftul cel mai înalt, pipăind lemnul înnegrit de praf în căutarea sticlei cu mercur, cu o străngere de inimă, căci se temea de şoareci şi îşi putea închipui mângăierea rapidă a unei blăni cenuşii trecând în fugă peste degetele ei. Frica asta îi dădu şi ideea de care avea nevoie pentru a-i veni de hac domnişoarei Maria, aşa că turnă într-o lingură o picătură de mercur, o separă cu o linguriţă şi o lăsă să se scurgă în ghemul de sfoară. Apoi traversă piaţul, intră în curţile Gheriului, auzi câteva lătrături alerte, o luă pe urma lor şi îl găsi pe Şofron dincolo de şură, încercând să atragă cu un os câinele înspre legătoarea pe care tocmai o improvizase.

-Tuloi, Şofroane, mi-i plină casa de şoareci. Nu ştii, n-are domnişorul Gheriu o cuşcă în plus, că nu mi-o găsăsc nicări pă a me, dacă nu s-o fi jucat cu ea coptiii aieştia, n-ar ave noroc, că numa de prostii să ţân.

Ştia ea bine că în magazia domnişorului puteai găsi de toate, cu atât mai mult cu cât, având hambarele cele mai pline şi pivniţele cele mai bogate din întregul sat, curţile bătrânului armean atrăgeau în fiecare toamnă legiuni de şoareci, spre marea bucurie a celor trei pisici ale Mâţului care se făceau de două ori mai mari cu atâta pradă la îndemână. Deci, fără doar şi poate, şoarecii trebuie să fi pătruns şi în casă, şi cu atâtea camere şi mai ales cu toate ifosele domnişoarei, Găvrişoaie se aştepta să găsească un batalion întreg de cuşti. Nu se înşelase. Şofron o conduse în magazie, unde pe un raft stăteau înşirate vreo opt cuşti, care aşteptau să fie opărite, ca să nu miroase a cadavru – căci şoarecii nu se apropie cu încredere de o gaură unde pot simţi duhoarea unui seamăn de-al lor ştrangulat – şi mai apoi să fie alimentate cu o bucăţică de brânză sau de slănină strecurată dincolo de cele două aţe care ţin întinsă mica spânzurătoare. Şofron se ocupa în fiecare seară de asta şi le curăţa dis de dimineaţă, aşa că lua la întâmplare una din cuşti şi o întinse Găvrişoaiei, dar ea se dădu în lături, spunând că îşi alege una mai mică şi foindu-se pe lângă rafturi, răsturnă cu voia foarfecele si sfoara de legat cuştile. Se precipită să le adune de pe jos şi înlocui repede ghemul cu cel îmbibat de mercur pe care îl adusese de acasă. Apoi fericită că îi ieşise prima parte din ceea ce şi-a propus, mulţumi frumos şi o luă către casă. Tocmai pe când ieşea din curte, de pe cerdacul domnişoarei Maria coborî baba Leaha care prinse a striga cât o ţinea gura:

-Vai de thine, muiere fără minthe! Vai de thine şi de copchii thăi! Că pă cei care or fi fericiţî îi aşteaptă o morthe thânără în chinuri groznice şi pă ceialalţî o viaţă lungă şi plină de amar. Făcăthura suge di la sânul care u-o făcut şi ie laptele fraţâlor ei!

Apoi, văzând-o plecând în fugă către casă, baba Leaha îşi curăţă grumajii, scuipă o flegmă în spatele ei şi îi spuse lui Şofron:

-Unde-i făcătură, hop şi desfăcătură, unde-i uăiagă, hop şi dop, unde-i şoarec, hop şi mâţă, unde-i pizdă, hop şi pulă!

-Unde-i minte multă, prostia-i cu caru! îi răspunse el conducând-o încet către poartă, dar baba îl strânse de mână şi îi şopti la ureche:

-Bagă de samă, slugă, că domnişoru Gheriu nu-i sângur!

-Nu pricep defel ce tot îndrugi dumneata acolo, făcu Şofron, smulgându-şi braţul din ghearele ei şi dând să plece, dar baba îl apucă cu amândouă mâinile şi îi şuieră, ca în descântec, dezvelindu-şi gura ştirbă cu gingiile înnegrite: Sânje viu, inimă morthă, sânje mort, inimă jie. Sorthă gre, sorthă gre.

Mai mult de scârbă, decât din grabă, bărbatul îi întoarse spatele şi o luă cu paşi hotărâţi înspre garduri, dar o auzi strigând pă urmele lui:

-Fuji, fuji, prostule. Trizăci de ani, trizăci de ani o să îţî trăbuiască până când io oi fi de mult putrezâtă în pământ, da’ m-i auzî iară şi îi vorovi şi thu. Cu bine!

Deşi domnişoara Maria o plătise bine în ziua aceea, baba Leaha era nesătulă ca tot neamul ţiganilor din Sărata. Intră în fiecare casă, de unde oamenii o primiră cu frică, sau o alungară cu botele, auzindu-şi în schimb blesteme şi sudălmi. Nu se lăsă până în capul satului unde intră în casa lui Margit, dar de această dată, nu ca să ceară, ci ca să cumpere. Spre marea mirare a gazdelor, venise după cârja cu care badea Grigoraş croise lovituri peste picioarele dracului, pentru că dacă îi venise de hac diavolului însuşi, mari minuni şi mari dezlegări se puteau face cu ea.

-Apoi, Leahă dragă, începu badea Grigoraş, să vede că de o samă de ani, ai rămas văduvă, fără bărbat, că nu o fost nime care să îţi deie câteva bote în schinare, păstă picioare şi păstă cur, ca să te astâmperi şi să te ogoi, că eşti de tătului pornită pă boscoane. Dacă îţi trebe cărja me, io cu mare drag ţ-o croiesc păstă cap, păstă mâni şi păstă picioare, numa fă-te mai aproape de pat să te ajung, curvă de babă nesătulă ce eşti, încă pă pământu aiesta. Meri, Leahă, acasă şi şezî-ţî pă curu-ţî, că bine o zâs popa din Valea Ierii că rău din lume nu-i lucru de şagă, ca să ajungă pă mâna babelor proaste din Sărata, care mai îs şi ştirbe şi le sare scuipatu din gură la tătă vorba care u-ă scot.

Baba sări ca arsă şi nu se lăsă mai prejos:

-Hou, ce blăsthăm aş pute pune pă capu thău, porc bătrân şi fără minthe. N-are rost, că the cotă morthea. Eşti a ei, nu-i vreme de blăsthăm. Nu apuci vara.

Apoi se porni să iasă pe uşă, furioasă foc, dar se ciocni de Niculae din Deal, care tocmai vroia să intre. Ca să îşi verse mânia, sau poate pentru că nu apucase să vorbească cu el, atunci când îi oblojise rana în casa Floarei, baba strigă:

-Ho ce berbhece o răsărit, ce berbhece s-o lovit! Ce berbece mândru. Ai omorât câinii ţâganilor, prinţule. Ce or mai urlat în urechile pruncilor şi cum s-o făcut omătu roşu ca o flore. Tăthă fapta îşi are floarea ei, hehe, floarea ei, prinţule. În casa pă care te trudheşti s-o faci or stha ţâganii din Sărata, cu câinii şi porcii lor şi uominii vor fura din casa tha, din pivniţa tha şi din pathu tău. Tăthă fapta îşi are florea ei, florea ei.