Tags

, , ,

Trecuse mai bine de o lună de la sosirea domnişoarei Maria şi deşi era nelipsit în fiecare dimineaţă din curtea  Gheriului, unde rămânea până seara târziu, încercând să acopere toate treburile unei gospodării prea mari, Şofron nu află nimic din răspunsurile pe care le căutau panticeuanii în privinţa celor doi fraţi venetici şi a averii lor. În nici una din conversaţiile pe care le-a surprins la masă, în grădina din spate sau în salon, nici unul din cei doi nu lăsau să scape fie şi o singură vorbă despre trecutul lor de dinaintea morţii unchiului armean. Nimic despre părinţi, despre oamenii care i-au crescut sau cei care îi cunoscuseră nu scăpă la suprafaţă, şi chiar dacă ar fi aflat ceva, Şofron nu era omul care să arunce vorbe în gura Găvrişoaiei. Îi era dator domnişorului Gheriu până peste poate, nu numai pentru nunta care fusese organizată pe cheltuiala stăpânului, ci şi pentru vorba blândă, liniştea desăvârşită a vocii lui, firea potolită şi îngăduitoare, care făceau fiecare zi de lucru mult mai suportabilă. Ar fi fost nevoie de încă doi oameni angajaţi ca slugă în curţile Gheriului, pentru ca toate lucrurile să meargă ca pe roate, însă Şofron lucra cât trei, încercând să suplinească cu disperare absenţa fratelui său Şandor, lovit de nebunia ultimei căderi. Cele câteva lucruri pe care le aflase, faptul că domnişoara nu îl întâlnise pe Gheriu mai mult de trei ori în viaţă, precum şi îmbrăţişarea aceea aproape nefirească din dimineaţa plecării Şalmei nu spuneau nimic concludent despre nici unul din cei doi. Şi apoi, atâta vreme cât amândoi se dovediseră oameni de încredere, ce îi păsa lui de povestea lor, sau de vorbele bolborosite de o ţigancă din Sărata? Totuşi, mai trebuie spus aici că niciodată nu se simţea în largul său în prezenţa domnişoarei Maria, şi asta nu pentru că ar fi fost atât de cu nasul pe sus, precum povesteau oamenii după incidentul din cărciuma lui Mendel, ci pentru că o vedea rămânănd deseori pe treptele casei ei, sau aşezată pe una din canapelele salonului, cu o expresie atât de gravă şi de serioasă, încât în faţa ei, fiecare pas pe care îl făceai părea din cale afară de necugetat.

Şi totuşi, domnişoara nu era o făptură încremenită între poalele unei rochii negre. Continua, aproape în fiecare zi să urce Hongaşul şi să bată pădurile, însoţită de namila de câine alb, care se întămpla să mai descopere în zăpadă vizuina unui iepure. Înspre după-amiază intra în grajduri, unde ţesăla caii – în câteva zile călărise unul până în curtea Căuaciului, căci calul şchiopăta şi aşa după cum bănuise, trebuia să i se reteze puţin din copite. Fierarul avea doar vorbe pline de respect pentru domnişoara Maria, care începuse să îi arate Hortensiei o carte cu desene de biserici de prin Viena şi de locuri culese de prin tot imperiul, de pe malurile Dunării, până pe coastele Adriaticei şi continua să îi povestească de fiecare dată când se trezea cu fetiţa Căuaciului la ea acasă, despre naţii şi limbi îndepărtate. Cu toate acestea, în nici o duminică nu călcase în bisericile satului, nici în cea ortodoxă, nici în cea ungurească şi nici nu îşi făcuse prieteni printre oamenii din Panticeu. Nu se ştia exact pentru cât timp va rămâne în casa fratelui ei, dar oamenii se obişnuiseră cu această prezenţă tăcută, discretă şi se gândeau că la primele semne ale primăverii va pleca iarăşi aşa cum venise. Nu greşiseră prea mult, pentru că la hanul lui Mendel veni o scrisoare pe numele domnişorului Gheriu, dar adresată, de fapt, Mariei, care, nici bine nu o termină de citit, căci împătură plicul şi rosti clar, răspicat:

-Se pare că voi pleca în martie. După ce se topeşte zăpada.

Mendel trimise scrisoarea prin Traianul Ioanii, dar domnişoara refuză să îl primească, ba mai mult, îi spuse lui Şofron:

-Câtă vreme mai rămân prin Panticeu, m-aş bucura să nu îl mai văd pe omul ăsta în casele noastre. Este atât de laş, încât a ajuns să îşi închipuie despre sine că e un om moral.

Nu era singura rugăminte ciudată de a ei, pentru care Şofron nu găsi prea multe explicaţii. În dimineaţa plecării Şalmei, domnişoara se desprinse din îmbrăţişarea aceea prelungă în care îşi lipise trupul de spatele Gheriului şi îi puse în mână cursa de şoareci:

-Rogu-te, nu mai pune curse în camerele mele. Nu pot să-i aud cum ţipă când mor. Dacă tot sunt atât de mulţi, mai bine o să-mi iau o pisică.

Aşa se făcu că toate cursele otrăvite cu sfoara Găvrişoarei îmbibată în mercur sfârşiră în camerele domnişorului Gheriu şi întâmplarea asta avu o urmare pe care o vom povesti puţin mai încolo. Deocamdată trebuie spus că nici bine nu trecu Anul Nou, că domnişoara îl puse pe Şofron să înhame caii la căruţă, se urcă pe capră, o luă către ieşirea din sat dinspre Recea Crîstor şi nu se opri până în dreptul ultimei case locuite. Nu se dădu jos imediat, rămase o vreme sus în căruţă privind către casa pustie a lui Grigoraşu Purecelui, pomii din cimitirul ce se întindea la capătul ei şi de cealaltă parte a drumului, ruinele grajdurilor, când o trezi un bună-zua hotărât venind de pe treptele casei din dreapta. Mâţoaie, proaspăt reîntoarsă acasă, de când cu sperietura trasă când auzise din Căprioara clopotele şi crezu că e foc, nu mai cotenea să cureţe bucătăria şi camerele, rămase în săptămânile în care lipsise în voia bărbatului ei şi a somnului său tihnit cu pisicile.

-Tuloi, măgariule, să dorni tu ca porcu cu mâţăle pă burta ta şi să nu dai tu cu o mătură în casa asta, îi strigase ea soţului, de cum intrase pe uşă.

Nu contenise să bombăne de când se întorsese acasă, scuturând covoare, mâturând, spălând pe jos cu mai mute ape, întorcând toată casa cu fundul în sus, spre nemulţumirea pisicilor care îşi mutară culcuşul şi puii în podul poieţii.  Aşa că nici bine nu termină de explicat domnişoara pricina pentru care venise, că Mâţoaie îşi plesni palmele peste şolduri şi spuse:

-Tuloi, Doamne, numa dacă le-ai lua dumneata pă tăte curvele aieste de mâţă, că mult mi-or amărat viaţa, de când m-am măritat cu netrebnicu aiesta. Meri, mă măgariule, prinde puii ceia să vadă domnişora care i-a plăce dintre ei.

Mâţu se întoarse în câteva clipe cu puii mieunând în şurţ şi pisica mamă pândindu-i de la câţiva metri distanţă, iar domnişoara spuse:

-Dar eu cunosc pisica asta. În fiecare zi vine prin curtea noastră.

-Domnişoră dragă, fiecare trage acolo unde i-i locu. Mâţăle aieste a mele acolo s-or născut şi tumna asta pă care o vezi şi care o fătat amu, chiar în toamna asta o rămas oarecum închisă în camerele în care stai dumneata. Atâta o-am cotat şi atâta m-am năcăjit că uominii or început să mă ciufulească Mâţu. Tăt mai bine, că fomeia asta a me din măgariu nu mă scoate. Io zâc că mai bine mâţ decât măgariu, da’ dacă ai întreba on măgar, poate că el ar fi de altă părere.

-Du-te, prostule, nu-i mai împuie capu la domnişoara cu prostiile tale, gândeşti că eşti prietinu-to, Şandor bolundu, aşe voroveşti, strigă Mâţoaie, luând o traistă de ţol în mână şi aşezând cei doi pui aleşi înăuntru.

-De fapt, făcu domnişoara, eu chiar acasă la Şandor trebuie să ajung. Îmi puteţi spune unde stă?

-Noi putem să îţi spunem tare bine, râse Mâţoaie, da bărbatu aiesta a mnieu, care nu mai ştie de capul lui dacă îi mâţ sau măgariu, a vini cu dumneata, ca să meri la sigur. Că şi el are o treabă cu Şandor…..

-Ce treabă? întrebă Mâţu cu ochii mari.

-Păi vezi bine, blegule, că nu ştii, că dacă nu îs io lângă tine să te împing de la spate, de unul sângur nu eşti în stare de nimic. Nu ţ-am spus să voroveşti cu Şandor să ne facă on Christos de lemn, că trăim aici cu pricoliciu în coastele noastre? Barăm sfânta cruce să ne ferească de urâciuni, că voi tăţî bărbaţîî din satu aiesta nu sunteţi în stare de nimnic. Meri amu cu domnişoara, mai trage-l de mânecă că nici ala nu îi mai citov ca tine şi poate o uitat!