Tags

, , , ,

Pisoii mieunau de zor în traista primită de la Mâţoaie în clipa în care domnişoara Maria opri căruţa în dreptul caselor lui Şandor. Curtea era larg deschisă, căci Mendel tocmai venise cu carul cu boi să îşi ducă acasă porţile hanului şi fiind făcute din lemn masiv, trebuia acum să se opintească împreună cu Şandor Bolundu şi cu Traianu Ioanii, ca să le poată ridica şi aşeza pe o latură în car. Zoriţi cu lucrul, atenţi să nu le scape din mână cele couă canaturi şi umblând grijulii să nu sperie boii, cei trei bărbaţi nu o observară apropiindu-se de ei şi în clipa în care domnişoara se opri în spatele lor, înaltă, îmbrăcată într-o pelerină neagră, lungă până în pământ, cu expresia chipului încremenită ca de fiecare dată, acum îngheţată de la aerul de afară şi spuse:

-Bună dimineaţa! ,

Traianu Ioanii se făcu palid şi simţi că îi slăbeşte puterea mâinilor iar Şandor Bolundu se sperie în asemenea hal încât aruncă lucrul din mână, făcu un salt mare în lături, împiedicându-se de funia cu care era legat. Mendel  singur mai ţinea de un colţ din cel de al doilea canat al porţilor hanului, dar le lăsă jos ca să îşi scoată cuşma de blană de pe cap şi să salute respectuos:

-Dimineaţa bună, domnişoară.

-D’apoi, mă Mâţule, îi strigă Şandor bărbatului care se oprise la câţiva paşi în urma domnişoarei, ultima dată când ai vinit la mine cu lăpădătura Găvrişoaiei, te-ai lăudat că mâţăle tale or prins on animal de care nu s-o mai văzut în Panticeu. De data asta, tumna pă mâţăle tale le-o prins o făptură de care nu s-o mai văzut pân părţâle aieste de lume.

-Să-l ierţî, domnişoară, începu Mendel, frecându-şi mâinile în poală, că omu aiesta îi o ţâră atins la minte, altfel n-ar umbla legat cu funia de stâlpu di la poartă.

-O funie nu înseamnă nimic, Mendel, îi răspunse rece domnişoara. De multe ori cei legaţi sunt mai de omenie decât cei care umblă slobozi, aşa cum cei care nu au un acoperiş deasupra capului, pot fi mai în siguranţă decât cei care dorm în casa lor.

Mendel se făcu şi mai alb la faţă decât Traianu Ioanii, care se retrase tăcut undeva în spatele curţii şi se aşezase pe tânjala carului, dar îşi drese glasul şi spuse:

-Poporul lui Moise a pribegit patruzeci de ani prin pustia Sinai până când Dumnezeu a cotat de bine să îi ducă pă toţi în ţara promisă. Scris este în legea noastră că trebe să dăm ospeţie la toată lumea, ca să ne aducem aminte de vremea în care am fost pribegi şi călători pă acest pământ. Noi evreii încă şi astăzi ţinem sărbătoarea corturilor. Numai să nu uiţi dumneata că una îi să rătăceşti pentru că ai fost chemat, ca părintele nostru Avraam şi alta îi să rătăceşti din fărădelege. Dar, vorba psalmistului, Dumnezeu îi milostiv şi varsă ploaie şi peste cel bun şi peste cel rău.

Domnişoara îl măsură lung, din cap până în picioare, şi văzu ceea ce era acum desluşit pentru toată lumea, că în zilele scurse de la plecarea Şalmei, Mendel slăbise destul de mult şi căpătase o expresie gravă care îi era întru totul străină lui, de cele mai multe ori vesel, primitor şi plin de poveşti, lăudându-şi mâncărurile, băutura şi faima pe care a căpătat-o cârciuma lui până în satele din împrejurimile Clujului. Citi o undă de bănuială iscoditoare în ochii lui şi îi trecu prin minte că până şi scrisoarea primită de curând ar fi putut ridica întrebări în mintea evreului, dacă nu cumva ea aflase ceva despre soarta Şalmei şi dacă nu carecumva ar fi putut fi înduplecată să le împărtăşească veştile. Adevărul e că nu ştia nimic, dar nici dacă ar fi ştiut ceva, nu ar fi vorbit despre asta. Aşa că răspunse doar atât:

-Nu ştiu ce spune legea evreior despre oamenii care rătăcesc şi nu ştiu mai nimic despre obiceiurile voastre. Însă eu una, Mendel, totdeauna am înţeles mai bine „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, decât legea creştină a iertării. Mulţumesc pentru scrisoare, am primit-o.

De abia acum, auzind-o vorbind despre iertare, Traianu Ioanii îşi pierdu răbdarea şi se ridică în picioare. Rosti cu o voce seacă, lipsită de orice freamăt, pe un ton care semăna ca două picături de apă cu cel al domnişoarei:

-Dacă asta îţi e credinţa dumitale, să îţi fie de folos, deşi nu prea văd cum poate să îi slujească cuiva una ca asta. Şi acuma, nu că nu ar fi de învăţătură pântru mine, badea Mendel şi Şandor să aflăm ce gândeşti dumneata despre lumea asta, da’ noi chiar avem de lucru! Şi termind de rostit vorbele astea, Traian apucă cu amândouă mâinile canatul din lemn slobozit în zăpadă şi îl ridică pe o latură.

Fu pentru prima dată când domnişoara îşi întoarse privirea către el şi stărui o vreme, tăcută, urmărindu-i zâmbind, pe el şi pe Mendel cum, în sfârşit, ajutaţi de Mâţu şi de Şandor, se opintiră icnind de câteva ori şi reuşiră să aşeze porţile hanului în car. Apoi se apropie de Traian şi îi spuse:

-Dumneata nu te dezminţi niciodată, aşa-i? Dacă nu poţi să atragi de partea dumitale pe cineva, dacă nu poţi să îi lămureşti ce om de treabă eşti, tot nu te dai bătut. Te apuci de îngânat purtarea şi vorbele omului pe care nu îl dovedeşti. Ţi-a ieşit, este ceea ce aş fi spus eu. Bine, să îţi fie de folos, deşi nu prea văd cum poate să îi slujească cuiva una ca asta! şi domnişoara se apucă de râs tare, cristalin, suficient de puternic încât Lodovica lui Şandor să îşi şteargă într-un prosop de cânepă mâinile prăfuite de făină şi să iasă afară din casă.

-Ai de mine şi de mine, făcu femeia, cine o vinit la noi! Ia amu am scos o turta din cuptor, aşe că, domnişoară, musai, bistoş, nerămas, trebe să guştuleşti din ea! Haida în casă, nu sta acolo, că îngheţi, vai de pielea cee albă a dumitale! Ioi, da tare slab te-ai îmbrăcat pă frigu aiesta!

Lodovica nu mai stătu pe gânduri, ci coborî treptele în trei paşi, o luă de mână pe Maria Gheriului şi o trase după ea în casă, în timp ce afară bărbaţii se uitară pe urmele ei şi Mendel şopoti:

-Mă Trăiene, mă! Da ce o zâs asta cătă tine, că io n-am înţăles nimic?

Trăian sări pe capră lângă hangiu, aruncă două bice pe spinarea boilor şi după ce carul se urni, uruind, trecând pe lângă Mâţu care striga la Şandor cum de a putut să uite de Christosul lui de lemn, pentru a tocmi porţile unui evreu, după ce boii ieşiră răsuflând aburit din curte, veni şi răspunsul rostit cu o jumătate de gură:

-Io încă n-am mai întâlnit pă nime care să vorovască aşe. Sora asta a Gheriului, în tăt ce spune, greşeşte la fel de mult cât are dreptate.