Tags

, ,

Adevărul este că nu numai Mendel, ci nici cei mai mulţi dintre panticeuani nu pricepeau mare lucru din purtările domnişoarei Maria: dacă tăcea, vorbea sau râdea, de fiecare dată alegea să facă asta atunci când nimeni nu putea să-i împărtăşească starea de spirit.  Nimeni nu nega că purtările de prin Viena vor fi fiind altele decât prin satul lor, dar afară de cazul în care împăratului îi plăcea ca supuşii lui, când să stea drepţi ca o sperietoare de ciori, când să râdă în hohote fără nici o noimă, când să ţină predici aspre ca un papistaş, afară de cazul ăsta care s-ar fi putut întâmpla, pentru că se ştia că lumea asta a dat la fel de multe nebunii câţi împăraţi, – dar împăraţii mor unul câte unul, pe când nebuniile trec mai departe de la un neam la altul – trebuie că sora Gheriului era şi ea puţin atinsă la creier, sau numa citovă nu se dovedea a fi, oricum ai întors povestea pe toate părţile. Vorbele despre căutătura domnişoarei Maria, leit aceea a unui bivol înainte de a împunge, ajunseseră din timp la urechile Lodovicei lui Şandor, aşa că în clipa în care o văzu râzând zgomotos de una singură între atâţia bărbaţi încurcaţi şi nedumeriţi şi când mai văzu cât se îmbrăcase de subţire pentru gerul dimineţii de iarnă, femeia îşi spuse, ştergându-şi mâinile de făină, că biata fata asta e dusă rău.  După mai mulţi ani de trăit cu Şandor Bolundu, trecând prin toate cele trei faze ale nebuniei lui, căci urma să mai vină o a treia, despre care vom povesti ceva mai târziu, Lodovica începuse a se lăuda prin sat:

-Lăsaţi nebunii să vie la mine, că am io ac de cojocu lor. Cât or fi ei de nebuni, vă închipuiţî voi că vor spune nu la cozonicii mei? Sau la turtele mele cu miere? Aduceţi-i numai la cuptorul meu, să vedeţi numa cum să îmblânzesc ca mieii.

Şi femeia nu greşea mult grăind astfel, căci nimeni nu o întrecea în copt pâini, prăjituri şi turte pentru toate sărbătorile, ba mai mult, o cheamau ca socăciţă pe la toate nunţile şi înmormântările, pentru că doar Lodovica putea spune cât bulion mai trebuie adăugat pentru a înăcri sarmalele, câtă grăsime mai trebuie strecurată în supa de găină, cum poate fi dreasă o mâncare dacă ai scăpat mult prea mult condiment în ea şi oricât ar fi încercat să reţină soluţiile ei, niciodată nu puteau să gândească şi să născocească atât de multe forme de îmblânzit mâncarea. Până şi Grigoraşu Purecelui, căruia toată vremea îi stătea mintea numai la vinars, recunoştea cu gura lui că:

-La curva asta de Lodovică, şi să îi dai on căcat de mâţă, aşe tî-l ştii coace şi înmiresma, de gândeşti că îi prăjitură împărătească.

Şi cât ar fi fost Şandor de apucat să fugă după cucuvele, sau să bate în cuie lucrurile de prin casă, de fiecare dată când nevasta lui deschidea uşa cuptorului ca să scoată afară o tăpsâie cu cocătură, se aşeza pe un scaun şi aştepta potolit să capete un colţ rumenit şi fierbinte din minunile ei. Aşa că Lodovica se gândi că numai bine se nimerise domnişoara asta, pe când scotea ea turta cu poame uscate din cuptor, o luă de mână şi o trase după ea în casă unde o servi cu o cană de lapte, lângă care adăugă bucăţi rupte din cocătura fierbinte.

Trăind alături de un nebun, Lodovica se învăţase să sară cu vorba de la una la alta, ca să îi fure atenţia de la toate neroziile care îi frământau mintea bărbatului ei şi ca urmare, toată ţinuta ei era nestatornică. Se învârti pe loc şi răsturnă câteva vase din greşeală, izbucni într-un râs scurt, apoi la fel de repede începu să povestească în ce fel a pregătit aluatul pentru turtă, îi veni brusc ideea să îşi întrebe musafira ce mai face domnişorul Gheriu, dacă i s-a vindecat cumva muşcătura de la picior, dar nu mai aşteptă nici un răspuns, ci începu să turuie, răzănd, despre ţiganii din Sărata pe care îi cunoscuse ea şi despre fratele ei căuaciu, care îi povestise multe despre cât de darnică şi plină de omenie este domnişoara cu mica Hortensia şi că fiica ei Vera nu e cu nimic mai proastă sau mai urâtă decât verişoara ei. Într-un cuvânt, se mişcă tot timpul şi vociferă ca o moară stricată. Fu rândul domnişoarei Maria să se uite la ea lung şi să o privească cu milă, pentru că fără doar şi poate, o asemenea agitaţie fără cap şi coadă, nu putea fi altceva decât semnul pe care l-a lăsat asupra bietei femei viaţa alături de Şandor Bolundu. Aşa au ajuns să se privească amândouă cu compătimire şi înţelegere, fără ca vreuna din ele să priceapă ce e în mintea celeilalte şi ambele fiind ferm convinse că viaţa trebuie să fi fost crudă şi poate nedreaptă cu fiinţa din faţa lor, dacă a ajuns în asemenea hal. Pe scurt, ambele se minunară de cât de nebună şi de într-o doagă e cealaltă şi amândouă au petrecut o dimineaţă plăcută, fiecare înfiorându-se la gândul că viaţa te poate aduce în aşa fundătură.

După o vreme, veni în casă şi Şandor Bolundu care nu vorbi foarte multe (nici el, nici domnişoara nu apucară să spună mai nimic de glasul Lodovicăi), dar încercă să afle pricina pentru care sora Gheriului venise la ei, acostând căruţa în dreptul porţilor. Mare îi fu mirarea să audă că domnişoara venise singură ca să ia roata care trebuia aprinsă în noaptea de Bobotează şi slobozită la vale de pe Hongaş.

-Păi, domnişorul Gheriu nu poate urca dealul că încă şchioapătă de la muşcătura câinelui, făcu Şandor, şi nu pricep di ce nu o vinit cu dumneata frate-meo Şofron.

-I-am spus eu să nu vină, răspunse domnişoara, dacă el nu cată de bine la ceea ce fac. Am venit să iau roata, pentru că în acest an, o voi aprinde eu în locul lui Gheriu. Am de gând să urc pe deal, împreună cu feciorii, iar Şofron s-a supărat foarte tare, cum că o femeie nu are voie să facă asta, pentru că va atrage mare blestem asupra satului. Din pricina asta, i-am spus că decât să facă ceva împotriva cugetului lui, mai bine să nu mă însoţească. Mă descurc şi singură. Şi apoi, eu nu cred în blesteme. Nu cred în ele pentru că fac parte din acele lucruri care îşi pierd orice putere, dacă nu le dai crezare.

Lodovica lui Şandor îşi făcu trei cruci şi grăi astfel către domnişoara Maria:

-Apoi poate că dumneata nu le dai crezare, dar tăt satu aiesta le ia de bune. Acuma io nu pot să îţi spui dumitale ce să crezî şi ce nu, că eşti femeie cu carte, ai văzut multe ţări şi multe lucruri trebuie că cunoşti pă lumea asta. Numa bagă de samă, că în tăt locu sunt duhuri care ţân numa de locu ala şi de altu ba. Ai auzât de dracu nost din Dealu Clujului, care cântă noaptea? Aşe ca el mai sunt şi alţîî, care nu îs nici buni, nici răi, da’ să nu te pună păcatele să îi superi, că fac prăpăd. Şi aşe cer ei, ca în noaptea de Bobotează, numai feciorii neînsuraţî să aprindă focuri pă dealuri şi să le deie drumu pă roţi să se duruie în noapte.

-Lele Lodovică, dumneata îmi vorbeşti despre credinţe păgâne, pe când Boboteaza e o sărbătoare creştină. Haideţi să nu amestecăm lucrurile. Ce au duhurile păgâne cu botezul lui Christos?

-Domnişoară dragă, pesemne că dacă te uiţi di la Viena încoace, nu au nimic una ca alta, da’ dacă te uiţi dinspre Panticeu, toate sunt legate laolaltă, ca bărbatul meu de stâlpu de la poartă.

Auzindu-le vorbind astfel, Şandor Bolundu o luă la goană afară în curte şi înşfăcă în braţe un trunchi de tei, la care se tot uitase nedumerit în răstimpul ultimelor zile, pentru că nu avea habar cum se ciopleşte un trup omenesc şi cu atât ma puţin un Christos răstignit. Făcuse deja crucifixul, care aştepta, răzemat de un perete în şură, să îşi primească povara bătută în cuie, trupul unui Christ de lemn, purtând o coroană adevărată de spini. Acum se apucă de lucru cu spor, pentru că vorba rostită de nevasta lui, cum că aici la Panticeu toate lucrurile sunt legate laolaltă îi dădu curaj şi forţe proaspete. Îşi puse în gând să îl termine până la Bobotează, aşa că lucră înnebunit, aproape fără să doarmă vreme de două zile, şi în a treia se opri ca să îndulcească trăsăturile chipului, să îndrepte nasul, să şlefuiască obrajii, să cresteze cu un cuţit cutele părului. Abia când scoase crucifixul afară în curte şi se apucă să bată Christul în cuie, îşi dădu seama că de trei zile de când venise domnişoara Maria şi de când începuse febril lucrul, uitase să se mai lege de stâlpul de la poartă. Îşi înălţă înspăimântat privirile pe cer şi zări acelaşi hău, dintotdeauna, întinzându-se îndepărtat şi din cale afară de nepăsător la toate cele care sunt pe pământ, la el însuşi şi la sculptura lui din lemn şi îşi dădu seama că dacă Dumnezeu nu îl părăsise, cel puţin înfricoşătoarea prăpastie a puterilor cereşti uitase să îl mai ameninţe. Aşa că de această dată liber, aşa cum nu se simţise de foarte mult timp, Şandor, pentru o vreme treaz şi bolund deopotrivă, înhămă carul la căruţa şi duse crucifixul la Mâţu acasă unde îl fixă adânc în pământ în faţa casei. Nu era un Christ prea reuşit, păstra încă în trupul lui tăieturile cuţitului, dar semăna de la o poştă cu toţi Hristoşii zăriţi vreodată la marginea drumurilor. De aici povestea curge când mai repede, când mai lent. Soarta unui crucifix este să rămână aproape mereu singur cu ploaia, căldura soarelui şi păsările care se aşează pe el. Cei care lucrează în lemn ştiu că în timp lemnul lucrează, că are propria lui viaţă şi că de-a lungul anilor el se întinde sau se strânge, se încovoaie sau îşi schimbă forma, după o voinţă care e deseori străină de mâna celui care l-a cioplit. Trecură luni şi ani în care nimeni nu îi dădu prea multă atenţie, decât câţiva trecători evlavioşi care îşi făcură cruce (deşi oamenii cu drumuri către Recea Crâstor nu erau, îndeobşte, mult prea duşi pe la biserică), până când într-o zi de toamnă din apropierea zilei morţilor, coborând de la mormântul lui Grigoraşul Purecelui, Margit îşi scăpă din mână sapa în faţa casei Mâţului şi dădu un strigăt, care făcu ca mai multe femei care smulgeau buruienele de pe morminte, aşezând flori în ulcele, să se ridice în grabă ca să vadă ce se întâmplase. De abia când au ajuns în dreptul lui Margit, au văzut şi ele că trupul Christului de lemn se uscase în aşa fel, încât acum purta, neîndoielnic, chipul domnişoarei Maria.