Tags

, , ,

Când îl văzu înschimbat cu straiele de sărbătoare şi spirijinit în cârja ştearsă cu două rânduri de oţet, Margit strigă către Grigoraşu Purecelui cât o ţineau puterile:

-De abia ai scăpat de o ruşine şi amu nu ţ-o fost de ajuns, meri să faci alta. Da nu-i chip în lumea asta în care să te potoleşti, vai, vai, moş fără minte, aceia îs domni mari la ei şi ferească Iştenu de ce a mai zâce domnişoara când te-a auzî ce-ţî iesă pă gură.

-Tu muiere, ogoie-te, îi răspunse liniştit badea Grigoraş, tocmindu-şi pieptarul şi cătându-se în oglinda atârnată de mânerul ferestrei, ca nu cumva să îi fi rămas un smoc de barbă neras. Că dacă noi în Panticeu aiesta, care nici oraş nu îi, ci numa sat, aşe de multe am auzât de pân tătă lumea, poţî să te gândeşti şi sângură – dacă îi face bine să te opreşti din zbierat ca descreierata, şi îi sta locului – de câte lucruri şi de câte minuni trebe să fi auzât domnişoara asta, care vine dintr-un oraş aşe de mare, cum nici n-am văzut noi de când suntem. De mult apucam io să schimb două vorbe cu ea, dacă nu dădea dracu să să rupă lanţu căinelui.

Şi spunând acestea, moşul o lăsă pe Margit bodogănind singură pe ungureşte, supărată nevoie mare, şi luă uliţa satului din capăt până înspre piaţ, oprindu-se să se uite cu luare aminte în fiecare ogradă, ca să vadă cine ce a mai lucrat sau cine s-a mai lăsat pe tânjală în timpul în care el zăcuse bolnav. Casele şi curţile erau aceleaşi, troienite de mormane de zăpadă, însă ceea ce se schimbase cu desăvârşire era căutătura oamenilor, care se opreau să îşi facă cruce când îl vedeau, sau schimbau pe furiş o vorbă între ei, dându-i bineţe cu jumătate de gură şi grăbindu-se să îşi vadă de lucru. Treaba asta nu-i tihni defel lui badea Grigoraş, dar se gândi că poate oamenii au început să se ferească de el, din cauza puterilor drăceşti care zăceau adormite în traista lui de leacuri, aşa că mulţumindu-se cu gândul că tot e mai bine să se teamă proştii de tine decât să îţi plângă de milă, îşi văzu de drum liniştit. Trecu pe lângă un grup de copii care o luară la fugă care încotro, fără să se mai oprească cum obişnuiseră să facă de fiecare dată, ca să strige după dumnealui tot felul de porecle şi asta îl întristă prea de tot, pentru că îşi umpluse buzunarele cu pietre şi acum nu mai avea după cine să le arunce. Aşa că se opri în mijlocul drumului, în dreptul casei lui Pavălu Sofiei şi strigă cât putu de tare:

-Băăă, Paaaaaaveeeeeeeleeeeee, băăăăăăă! Băăăăăăă Paaaaveeleeeeeeeee!,

până când gazda ieşi în fugă pe prispă, încercând să îşi potrivească braţele în mânecile cojocului şi nici bine nu apucă să se îmbrace şi să îl întrebe pe badea Grigoraş ce pofteşte, că se şi trezi cu o piatră vâjâindu-i pe la ureche. Apoi alta, apoi una mai ascuţită nimerindu-l în umăr, în hohotul de râs răguşit al bătrânului, care văzându-l pe Pavălu Sofiei cum se fereşte, aplecându-se când înspre stânga, când înspre dreapta, spuse:

-No, aşe, joacă, Pavele, că azi îi sărbătoare mare! Azi îi Boboteaza.

Un zgomot de găleţi ciocnite unele de altele îl făcu să se oprească, să se întoarcă şi să se pomenească nas în nas cu Zbengu, care tocmai se întorcea de la lăptărie.

-D’apoi, moşule, ai dat în mintea copiilor? Numa copchiloii aceia mai zănateci şi mai blăstămaţî zvârlă cu pietre după uomini. Ce râzi, că nu-i nimic de râs. Dacă îl lovei pă Pavăl  în uăchi, bine era? Da degeaba îţi spui din astea, că nu te doare pă dumneata capu de ceilalţî. Numa io nu pricep defel, până la vârsta asta, dumneata nu ai nici on Dumniezo, afară de poveştile cu curvuşaguri. Bine-i să trăieşti aşe pă lumea asta care, că ţ-o plăcea, că nu ţ-o place, să gată minteni, minteni?

Grigoraşu Purecelui se uită atent la dinţii Zbengului, care erau mai albi decât ai tuturor panticeuanilor, pentru că şi-i zugrăvrea în fiecare dimineaţă cu ceva pastă adusă de prin America, şi îl întrebă:

-Măi, Zbengule, tu câţi ani ai?

-Hia doi din patruzăci, da’ în acte americanii m-or trecut mai tânăr.

-No bagă de samă la ce îţi spui io şi bagă la minte! Când îi face şaizăcişicinci, după socoteala ta, a americanilor, sau a oricui îi bugăt de prost încât să steie să îţi sămălească ţîie vârsta, du-te la Mendel şi spune-i să te sloboadă în camera cu oglinda. Are o oglindă mare cât păretele, că te vezi în ea tăt, tăt, tăt. Şi dacă te lasă, dezbracă-te  în pielea goală, cum te-o făcut mă-ta şi uită-te numa la tine ca să vezî cine eşti. Ştii tu care îi primu gând care îţi trece pân cap când te vezî cât eşti de bătrân şi de hoştit? Sau al doilea? Îţi spui io, că atuncia, cât îi fii tu de pocăit, sau de dus la biserică, nu te gândeşti la Dumniezo. Ai de ales una din două: ori te duci şi te arunci în fântână şi ştii că ai gătat, ori te apuci de râs. Şi ai şi di ce râde, că tâţî uominii aieştia, cât să ţân ei de făleţî şi de nealcoşi, mai devreme sau mai târziu, tăt numa nişte hoaşte bătrâne şi puturoasă ajung.

Zbengu dădu din cap amărât şi răspunse:

-Moşule, moşule, vezî cum să vede lămurit că nu ai nici on Dumniezo pă lumea asta? Uominii nu îs numa nişte hălci de carne, tăiete în bucăţî, scoasă din abator şi răspândite pân lume, ca să putrezască sângure. Sau poate că pă măsură ce trece vremea, unii nu ajung să fie altceva decât on hoit. Dacă nu ai barăm on dram de credinţă, nime în lume nu te poate convinge că lucrurile stau altfel. Dumneata până la on loc zâci bine – asta îi ceea ce să vede cu uăchii din cap. Numa că Biblia ne spune că mai trebe să avem şi o încredere neclintită în lucrurile care nu să văd. Dacă nu ar fi credinţa pă lumea asta, dumneata ai avea dreptate şi ar fi vai de capu nost, că atuncea s-ar dezlânţui anarhia sălbatecă. Aşe povestesc fraţîî din America, că lumea asta s-a găta în anarhie sălbatecă, în care fiecare a face ce l-a tăie capu, şi tâţî dracii şi-or face voia lor cu mintea omenească.

-Hem, hem, făcu Grigoraşu Purecelui, curăţându-şi grumajii şi scuipând în zăpadă lângă găleţile Zbengului. Mă uomule, tu de când ai vinit din America, bărbat sângur, neînsurat, hia doi ani din patruzâci, numa cu Anania asta sălbatecă ai de lucru. Pân Panticeu aiesta, Ananie sălbatecă nu avem, da’ este o Susiţă sălbatecă cum alta nu-i, mare meşteră în tăte cele lumeşti. Aşe că ascultă tu sfatu meu de om bătrân şi du-te la Susiţa, să vezî ce bine ţ-a fi. Şi dacă te duci, să ştii că şi io, când m-oi uita în oglindă să văd cât îs de hâd, ţ-oi face pă plac şi m-oi gândi la Dumniezo.

Zbengu ridică din umeri cu o expresie înfrântă pe chip, luându-şi apoi găleţile în mâini şi spunându-i moşului, în loc de salut:

-Cu dumneata nu iese nimeni, niciodată, la capăt.

Apoi îşi văzură fiecare de drum, dar aproape când fu la un pas de porţile domnişorului Gheriu, badea Grigoraş se opri şi strigă în urmă:

-Poate Anaaaaniiiaaaa sălbateeeecăăăă.

Domnişorul Gheriu auzi asta şi îşi ridică privirea din volumul adus de domnişoara Maria, cu care îşi ocupase toată dimineaţa. De la isprava cu Niculae din Deal, nu prea ieşise şi contrar tuturor obiceiurilor lui, îşi petrecuse zilele la biroul din salon, citind. Şchiopăta uşor şi se deprinse să poarte un baston cu mâner argintat (aidoma celui pe care îl fluturase prin Panticeu avocatul Nagyvary), de care nu avea să se mai despartă de aici înainte, aşa cum nu renunţase niciodată la norul de fum de ţigară, din cauza căruia Maria Brancii trebuia să spele perdelele salonului de două ori pe lună şi să le ţină înmuiate în leşie până când reuşea să scoată toată negreala din ele. În ultimele zile, de când domnişorul se apucase de citit, Şofron se tot învârtea în jurul lui încurcat, cu nedumerirea omului căruia îi era clar că atunci când cineva stă jos, nu face nimic. Se tot uită la chipul concentrat şi întunecat al Gheriului, până când îndrăzni să întrebe:

-Domnişor, da cine o scris cartea asta, dumitale ţî u-o scris?

Gheriu se uită lung la Şofron şi nu ştiu ce să spună. Privi pe geamuri înspre curte, dădu din cap că nu, dar în cele din urmă răspunse:

-Da!

Când strigătul lui badea Grigoraş îl întrerupse din lectură, domnişorul îşi aminti că e singur, întrucât Maria plecase la Şandor după roata de aprins şi Şofron era pe la grajduri. Se ridică şi se pregăti să îşi întâmpine musafirul, iar când moşul dădu să izbească cu cârja în uşa de la intrare, se trezi cu Gheriu în faţă şi era cât pe-aci să îl lovească în moalele capului.

-Hem, hem, zua bună, domnişor. Amu, cum pă amândoi ne-o tăvălit câinii, am vinit să îţi spui că de aci înainte, care cum să leagă de noi, îi musai să îi muşcăm. Că poate-or turba! Afară de asta, dacă nu-i cu supărare, am ceva forte, forte important de vorovit numa cu domnişora.

-Trebuie să sosească din clipă în clipă. Pofteşte înăuntru, făcu domnişorul Gheriu şi se lăsă urmat de Grigoraşu Purecelui în salon.