Tags

, , ,

Există camere întunecate în care te nimereşti accidental, sau cautând obiecte comune, lipsite de importanţă, precum o maşină de sfărâmat nuci şi care îţi rămân în memorie nu atât pentru senzaţia de pierdere pe care ţi-o provoacă, ca şi cum cineva te-ar fi tăiat cu foarfeca din marginea unei fotografii, ci pentru acele puţine raze de lumină, pătrunse prin crăpături, izolate şi pronunţate, dintr-o dată, aproape tangibile, aproape trupeşti. Aveam, poate, mai puţin de patru ani când am intrat, târât de mână de bunica, în încăperea care fusese cândva salonul domnişorului Gheriu. La aproape un secol de la cele care se povestesc aici, camera îşi păstrase încă răcoarea care te izbea de fiecare dată când te refugiai acolo din dogoarea piaţului. Fusese transformată în cooperativa satului în anii cincizeci, odată cu venirea comunismului, când din casa dinspre vale unde locuise domnişoara Maria nu a mai rămas praf şi pulbere şi când singurul supravieţuitor al lumii Panticeului de pe vremea hanului lui Mendel, un domnişor Gheriu îmbătrânit, în continuare distins şi cu chipul întunecat, sprijinit de bastonul cu mâner de argint a dispărut pentru totdeauna într-una din maşinile Securităţii. Vechile curţi au fost rând pe rând folosite drept grajduri, dispensar şi mai apoi pe locul lor s-a ridicat şcoala. A mai rămas doar o parte din casa veche, cu o uşă care dădea drept înspre piaţ şi căreia i s-a spus mult timp cooperativa lui Victor, după numele omului care lucrase acolo ani de zile ca vânzător.  Printre tejghelele de pravalie, rafturile prelungi şi goale, butoaiele înalte, metalice, petele de ulei vărsate pe un ciment întunecat, dârele albe ale unor saci cu faină târâţi de colo până colo, în încăperea întunecată în care orbeai de îndată ce intrai din soarele de afară, se auzeau mereu zgomote ciudate. Victor povestea ca nu se poate scapa de şobolani, chiar şi atunci când nu mai primea aproape nici o marfă şi cooperativa rămânea goală. Chiar şi dimineaţa devreme, la primele ore ale dimineţii, dacă aşteptai autobuzul în faţa ei, auzeai îndărătul geamurilor ferecate cu gratii zgomote stranii. Lui Victor însuşi i se păru că aude într-una din zile la amiază bătaia vechii pendule din salonul Gheriului, deşi nu mai fusese văzută după dispariţia stăpânului ei.  Puteai să te gândeşti că uneori se auzeau înăuntru nu turme de şobolani, ci câini, alergând în pas alert dintr-o parte în alta a încăperii. Până înainte de a fi demolată această ultimă ruină, îmi plăcea să mă gândesc că trecutul se răzbună şi că toţi şoarecii pe care îi cruţase domnişoara Maria, scoţând afară cursele din odăile ei, crescuseră în timp, nevăzuţi de ochii sătenilor, neatinşi de bucatele otrăvite presărate pe la colţuri, ajungând, în sfârşit, adevăraţii stăpâni ai casei. Da, inevitabil, ajunge să iei substantivul „anii”, ca să îţi dai seama că mai devreme sau mai târziu va atrage după el cohorta de conjugări ale verbului „a trece”. Anii trec. Trecut-au. Vor trece. În engleză, în aspect continuu, they are fading away. Uneori însă, se întâmplă să mai şi stea pe loc.

Căci dimineaţa în care Grigoraşu Purecelui poposi în salonul Gheriului fu una luminată. Soarele pătrundea prin cele patru ferestre înalte care dădeau înspre curte şi badea Grigoraş putu să inspecteze în voie covorul, canapelele, fotoliile, masa de birou, cele două rânduri de perdele, draperiile roşii precum şi chipul Gheriului.

-No drace, dumneata ai slăbit! Parcă erai o ţâră mai plin la faţă, mai nealcoş. Amu gândeşti că eşti tăt copchiloi ca în zua în care ai vinit în sat. No faină treabă, că pă dumneata te muşcă câinii şi întinereşti şi pe mine unu mă muşcă şi mă fac şi mai bătrân decât îs. Nici unu din noi nu suntem la vârsta pă care o avem şi amândoi umblăm sprijiniţî  în cărjă, hem, hem, făcu badea Grigoraş, uitându-se la bastonul domnişorului.

-Rana s-a retras destul de repede. Din ceva pricină, însă, mă simt slăbit şi doctorul mi-a luat puţin sânge azi dimineaţă.

Când auzi una ca asta, moşu se înfurie şi se întoarse roşu la faţă către peretele din spate, ţintind cu privirea către locul în care peste ani şi ani avea să fie uşa cooperativei, ca şi cum ar fi vrut să îl prindă din urmă pe doctor şi să îl înşface de guler.

-Da futu-i nevoia lui de doctor, doctorii aieştia trebe tăţi spânzuraţî de coie, domnişor! Da cine îs ei să scoată treburi din trupu uominilor şi să bage alte lucruri la loc? Apăi dumneata nu ştii că sânjele îi viaţa şi că dacă îţi ie viaţa rămâi la fel de bleg şi de scuturat de cap ca o muiere lăuză? Te-o muşcat numa on câine, n-ai născut. Io unu i-am spus lui Margit că doftoru nu are ce cota la patu mnieu. Mai bine ştiu că mă rod jernii de viu ca pă Ştirbuţu din Cubleş.

Gheriu îl privi pe Grigoraşu Purecelui cu o privire atentă, mirată şi totuşi, în parte reţinută şi absentă, ca toată ţinuta lui şi apoi spuse:

-Dumneata ai trecut de nouăzeci de ani, fără să fi mers vreodată la doctor?

-De când îs, strigă moşul, aplecându-se înainte şi dezechilibrându-se, gata, gata să pice în nas. Să ştii dumneata că tot necazul vieţîî mele să traje di la doftori şi di la mintea lor încurcată care o născocit drăcovenia de a lua sănje de la uomini ca să îi faci sănătoşi. Încă aşe prostie mai rar. Doară dacă ne-am afla tare bine fără sânje, odată am scăpa de el şi am zburda tăţî ca mnieii.  Să ştii dumneata, domnişor, că tatu mamii mele nu o fost din Panticeu, că el la Cluj s-o născut. Dacă te uiţî bine la uăchii mei, vezî că îs o ţâră mai lunji decât trebe. Acuma dacă îi întrebi pă proştii aieştia de uomini din Panticeu, ţ-or spune că uăchii mei îs aşe de lunguieţî pântru cât de mult i-am mijit ca să mă uit după curve. Da nu aiesta-i baiu, baiu îi că tatu mamii mele s-o tras din neam tătăresc.

Apoi, aşteptând-o pe domnişoara Maria, moşul începu să povestească despre bunicul său matern, poreclit Tătariu, care era destul de înstărit şi ţinea, nu departe de vama Clujului de pe drumul care venea dinspre Vultur, un abator de vite. În faţă avea o prăvălie de carne, unde puteai găsi oricând slănină, cârnaţi, tobă, ba încă şi pastramă şi salamuri ungureşti, atât de iuţi, încât fiecară îmbucătură trebuia potolită cu două căni de apă. Dar nu asta a făcut norocul şi nenorocul Tătariului. La vremea aceea, doctorii prescriau, pentru cea mai mică tulburare a trupului, pentru migrene sau boli din cele mai grave, luări de sânge. Aşa că, îndărătul abatorului, Tătariu săpase o groapă cu nămol în care creştea lipitori. Arunca peste ele găleţile de sânge scurse din vitele sacrificate şi aproape în fiecare zi omul se trezea cu o slujnică, sau două, trimise în grabă fie de doctor, fie de bolnav, după lipitori şi cu acest prilej nu se fereau să se oprească câteva clipe în prăvălia din faţă, ca să târguiască câte ceva pentru bucătărie. Viaţa se scurgea la fel de lentă şi de molcomă ca sângele în găleţi, iar Tătariu cu lipitorile lui erau deopotrivă graşi şi împliniţi. Până într-o bună zi, când la măcelărie fură aduse două vaci ameţite. Nu erau slabe, nu vădeau nici un semn al vreunei boli cunoscute, atâta doar că umblau nesigur, ca şi cum ar fi fost slabe de picioare. Tătariu le tăie şi le cercetă cu luare aminte ficatul, splina, inima şi rărunchii, fără să găsească nici o pată, sau vreun indiciu să se ferească de carnea lor, însă tot nu se încumetă să pună carnea la vânzare. Ca de fiecare dată când se întâmpla asta, carnea a fost împrăştiată pe la câinii lui şi ai vecinilor. Însă Tătariu nu şi-a adus aminte de lipitori. A aruncat găleţile cu sânge în groapa cu nămoloasa viermuială şi zece zile după aceea, toţi bolnavii din sângele cărora s-au înfruptat lipitorile trimise de el au făcut febră, au prins a vorbi în dodii, a se zbate din mâini şi din picioare şi în cele din urmă, au murit.  Nu au fost mai mult de şapte, sau opt, şi boala nu s-a transmis mai depare nici rudelor lor, nici celor care i-au îngrijit, însă a fost de-ajuns ca doctorii să pună cap la cap toată povestea, ca vreuna din rudele îndurerate să înţeleagă de unde a venit această moarte neaşteptată.  Într-una din serile acelea, după ce Tătariu şi-a închis prăvălia din faţă şi a ieşit afară în curtea din spate, o mână răzbunătoare l-a împins cu groapa cu lipitori. Nu au aflat niciodată cine făcuse asta, pentru că pe Tătariu l-au găsit a doua zi dimineaţa, în măcelărie, cuprins de friguri, cu câteva lipitori căzute în dreptul lui, bolborosind vorbe de neînţeles.

-Şi aşa să face, domnişor, că mama me, care ave atunci numa şasă ai, o răms pă mâna mătuşii ei, şi de aici ni s-o tras nouă tăte necazurile. Aşe că doctorii…, dar nu apucă să îşi termine vorba, căci domnişora Maria intră în salon cu pisoii în braţe, dornică să îi arate Gheriului, numai că văzându-l pe badea Grigoraş, se opri înlemnită în prag.

-Dumneata? întrebă ea şi se apropie încet, păşind lent, peste covorul salonului, peste petele de lumină care cădeau prin ferestrele dinspre curte şi cele de întunerec care aveau să vină, peste toate petele de ulei şi toate urmele sacilor de făină, păşind încă, cu capul adus într-o parte şi figura mirată de acest vizitator, mereu altul, mereu acelaşi, cincizeci şi o sută de ani mai târziu, când încăperea avea să fie doar o magazie pustie, veşnic ferecată, şi când nici măcar o singură fotografie din timpul ei nu va mai fi rămas, păşind în propriul ei ecou cu paşi uşori şi nefireşti şi rostind ca într-un gest de recunoaştere:

-Dumneata!