Tags

, , ,

Se oprise înaintea bătrânului, întoarsă cu spatele înspre ferestrele luminate ale salonului şi în umbra prelungă pe care o arunca trupul ei asupra lui Grigoraşu Purecelui, a canapelei şi a podelelor de lemn, domnişoara Maria părea mult mai slabă, mai osoasă şi mai rigidă decât povestiseră până atunci panticeuanii, cu trei pui de pisică agăţaţi de braţele ei şi unul gata gata să cadă în insulele de lumină de pe podea. „Dumneata”, rosti ea, recunoscându-l, căci nu trecuseră încă două luni de când moşul se postase în faţa săniei ei şi fusese prăvălit de namila de câine al lui Margit, „dumneata rişti să nu mai ieşi din curtea asta teafăr”.

Pentru domnişorul Gheriu, aşezat cu volumul deschis în poale, încă prins de povestea Tătariului căzut în groapa cu lipitori, întâlnirea surorii sale începuse cum nu se putea mai prost şi, după toate scenele în care domnişoara Maria se arătase rece şi în totalitate dezinteresată faţă de încercările oamenilor din sat de a intra în vorbă şi de a o iscodi, ar fi fost prilejul cel mai potrivit pentru ca Grigoraşu Purecelui, cu vorbele sale alunecoase şi privirea-i nestatornică, să fie dat afară din casă în câteva clipe. Pentru Margit, Zbengu, Pavălu Sofiei şi toţi oamenii pe care îi întâlnise bătrânul în acea dimineaţă, sau care aflaseră încotro se pornise, era la fel de limpede că nimic bun nu putea să iasă din această întâlnire, cel mult un alt prilej de ruşine, aşa încât câteva siluete încotoşmănite în cojoace de blană îşi făcură apariţia în piaţ, în faţa caselor domnişorului Gheriu, aşteptând urmarea. La rândul lui, Gheriu nu prevedea nimic ornorabil, se lipi de marginea fotoliului, apoi nevoind să fie de faţă la toată întâmplarea, se retrase din salon, lăsându-i pe cei doi în voia firilor lor.

„Noi nu legăm câinele niciodată, aşa că acum, dacă te prinde, mă tem că nu va mai rămâne nimic din dumneata şi nu ştiu pe unde e Şofron”, adăugă ea aşezându-se pe fotoliu, în locul Gheriului. Ca niciodată, Grigoraşu Purecelui nu plescăi, nici nu se aruncă în vorbe despre curvele de la Viena, iar domnişoara era mult prea istovită după întâlnirea din acea dimineaţă cu Şandor Bolundu şi Ludovica lui cea plină de vorbe, ca să se mai indigneze de această apariţie din salon. Oricum, plănuia să plece la prima topire a zăpezii, în martie, iar de acum, toate aceste poveşti care ajunseseră şi la urechile ei, despre orgia ţiganilor din curtea lui Margit, despre nebuniile lui Grigoraşu Purecelui, zborul lui cu dracul, sau curvele pe care le pomenea tot la a doua vorbă, nu erau altceva decât o parte a decorului acestui sat îngropat în omăt, însă ceva o ţintui locului şi o făcu să îl privească la fel de curioasă precum o studia şi el la rândul lui. Slab, aplecat de spate, cu o privire avidă pe chip, debordând de lăcomia acelei clipe, a acelei dimineţi şi a acelei întâlniri, Grigoraşul Purecelui era – şi acesta fu gândul din mintea domnişoarei, o carne. O carne bătrână şi rea.

Ceea ce ea la rândul ei avea să ajungă într-o bună zi, se lămuri Grigoraşu Purecelui în câteva clipe, căci în ciuda eleganţei gesturilor şi a mersului ei atent, căutat, domnişoara era prea slabă, prea osoasă, prea necugetată în modul în care luase pisoii în braţe, ţinăndu-i pe mâini ca pe nişte tăvi, fără ca palma ei să se plieze, să se lase în voia formei trupurilor lor, da, Grigoraşu Purecelui văzu asta dintr-o ochire: era, în pofida nurilor ei, prea puţin femeie.

-Domnişoară, începu el, io unu mă foarte bucur că sunt aici şi aşe de multă vreme am aşteptat să te văd pă dumneata, că acuma când te văd, parcă aş mai putea aştepta mult şi bine. Vezi dumneata, domnişoară, oaminii îs ca florile din ghivece: aşe cum rădăcinile lor cresc, să îndoaie, să învolbură şi iau forma vasului în care stau, aşe să apucă şi unii oamini să semene cu aşteptarea lor. Sunt un soi, care când aşteaptă să tăt lasă di pă un picior pă altu’, de parcă au jar în cur. Aceia nu îs de treabă, pântru că îşi bat joc de lucru pă care îl aşteaptă. Mai sunt alţîî care să plimbă di la stânga la dreapta şi di la dreapta la stânga ca on câine legat pă vreme de furtună. Aceia aşteaptă până la sfărşit, da’ de cele mai multe ori habar nu au la ce le foloseşte aşteptarea. Şi mai sunt uominii care stau linştiţi la locul lor până să împlineşte lucrul după care tânjesc. Aşe suntem şi io şi dumneata, pântru că numa un om care o aşteptat mult poate să recunoască pă alţîî care aşteaptă la rândul lor. Şi oi fi io trecut de nouăzăci de ani, da atâta am înţăles şi io, că dacă dumneata ai ales să stai în Panticeu aiesta, în capătu aiesta de lume, apoi bag samă că ai facut-o ca să rămâi în loc până să împlineşte vremea hotărâtă.

Şi cu asta, mulţumit că vorbele sale au sunat aşezat şi legănat, aşa cum se cade unui bătrân cumpătat, Grigoraşu Purecelui se opri. Domnişoara îl privi atent, dar nu răspunse. Ba mai mult, continuă să îl studieze, cu o expresie pe care moşul o recunoscu pe loc, pentru că o văzuse de nenumărate ori pe chipul lui Margit şi îl enerva cu asupra de măsură. Oricât ar fi fost de harnică şi de aşezată la locul ei bătrâna unguroaică, de vreo trei ori pe an îşi pierdea cumpătul, îşi lăsa orice lucru din mână, oalele cu mâncare să se ardă pe cuptor, şi o lua la fugă către piaţ. De vreo trei ori pe an în Panticeu soseau patru ţigani aducând de lanţ un urs, care, când unul dintre ţigani începea să cânte la ceteră, se ridica în două labe ca omul şi începea să joace, legănându-se de pe un picior pe celălalt, mormâind, deschizându-şi gura, dând din cap pe ritmul muzicii, cu toţi panticeuanii strânşi cerc în jurul lui. De oriunde ar fi fost, de la lucru pe câmp, de la oricare depărtare, dacă se întâmpla să audă şi să recunoască cetera acestui grup ţigănesc, Margit o lua la fugă înnebunită şi nu se oprea decât în faţa ursului, pe care îl privea cu gura căscată şi pe care mai apoi îl conducea în afara satului, ea singura babă legată cu o năframă neagră, cum îi stă bine unei văduve, cu o ceată de copii în jurul ei.  Şi domnişoara Maria se uita la el acum ca la o ciudăţenie, aşa cum Margit se uita la urs, iar asta îl înfurie pe Grigoraşu Purecelui, destul de mult încât să îşi piardă convingerea că va putea scoate la capăt această întâlnire şi că va putea aluneca printre vorbe, după cum plănuise.

„-Domnişoară, izbucni el, io mi-s Grigoraşu Purecelui, nu-s urs!”, însă înţelese pe loc că sora Gheriului, proaspăt sosită în Panticeu, nu avea cum să ştie ce vroia el să spună cu asta. Ba dimpotrivă, se uita acum la el cu ochii măriţi şi amuzaţi, tăcând în continuare. Pentru prima dată în foarte mulţi ani Grigoraşu Purecelui îşi simţi buzele încleştate, ca şi cum, o dată cu intrarea domnişoarei Maria în salonul încălzit, iarna de afară intrase şi ea cu puteri întreite, şi chiar dacă ar fi putut să rostească toate vorbele pe care le plănuise cu deamănuntul în toată luna în care a rămas ţintuit la pat, ar fi fost ca şi cum, de abia rostit, fiecare cuvânt ar fi îngheţat în aer şi s-ar fi prăbuşit pe podeaua încăperii, făcându-se ţăndări. Într-un tărziu, domnişoara vorbi, curat, răspicat şi limpede:

-Vei fi fiind dumneata orice altceva decât urs, însă ceea ce doreşti să pari, un om plin de sfaturi înţelepte, nu eşti cu siguranţă. Nu ştiu şi nu doresc să îţi spun prea multe despre ceea ce aşteaptă fiecare dintre noi, însă eu una, de când am intrat în casă, aştept, şi după cum vezi dumneata, aştept în continuare să rosteşti adevărata pricină pentru care ai venit aici. Deci, ai de gând să mă întrebi sau nu despre curvele de la Viena?