Tags

De la întoarcerea lui în Panticeu, după o a doua traversare a Atlanticului, mai lină şi mai lipsită de primejdii decât cea dintâi, Zbengu nu îşi mai găsi locul cu uşurinţă în sat, pentru că toate îi rămăseseră mici, ca o haină din care ai crescut şi care nu te mai poate cuprinde, oricât ai lărgi-o. Prietenii din copilărie se aşezaseră la casele lor,  fratele îi murise de câţiva ani răpus de aprindere de plămâni şi oamenii începuseră să-l ocolească, de când el însuşi nu mai pregetă să le ţină predici despre sfârşitul lumii care va să vină şi care nu cumva să îi găsească pe toţi nepregătiţi ca pe Mafteiu Ioanii pe care l-a luat viitura şi l-a dus de până şi urma nu i-a mai fost găsită. De la fereastra casei lui, aşezată deasupra satului, ultima cum urci drumul Hagăului către pădurile ce împrejmuiesc toate văile şi dealurile până în Cubleş, în fiecare dimineaţă, Zbengu cuprindea cu privirea întreaga aşezare a Panticeului, cu cele trei pâraie care se întretaie în piaţ, cu sălciile îngheţate aidoma unor falange răsucite pe marginea lor, cu casele îngropate în zăpadă şi ici colo fumul zăbovind ca un şarpe deasupra strălucirii albăstrii a omătului, însă în zadar căuta în această închipuire de demult a tinereţii lui semnul reîntoarcerii acasă, pentru că nicăieri, de aici înainte, el nu va fi să se simtă altfel decât pribeag şi rătăcitor pe acest pământ, aşteptând o patrie mai bună, despre care fraţii din America cântau în fiecare duminică bătând din palme şi numind-o cu buzele lor zâmbitoare şi limbile răsucite „biutiful şor”. Însă nicăieri nu se simţea mai departe de cerul şi pământul nou al acestui „biutiful şor”, decât în acest cuib de mânii şi patimi al Panticeului care îşi despuiase în văzul tuturor alcătuirea deşartă şi pieritoare. Nicicând nu-i trecuse prin minte lui Zbengu că ziua în amiaza mare rânduiala lumii va fi înfruntată, că uliţa mare a satului va lua chipul unui lupanar în care rătăciţii îşi vor răcni viaţa desfrânată, împreunându-se om cu om, fără ruşine de oameni şi de Dumnezeu, aşa cum au făcut-o în întâmplarea drăcească şi de mare batjocură pe care o pricinuise de curând Grigoraşu Purecelui.

„Să aducem laudă, îi spuse el Căuaciului în aceeaşi zi, să aducem laudă Dumnezeului tuturor timpurilor, că sămnele vremurilor să împlinesc şi că prigonitorii credinţăi nu mai pot să cârtească, pântru că anarhia sălbatică ce va roade pământul în vremurile di pă urmă îi aci! Să împlineşte ce îi scris, pântru că cuvântu lui Dumniezău îi veşnic, şi ce îi veşnic nu să poate clăti!”

Încredinţat că nu i-a fost dat să se întoarcă acasă fără rost, că oamenii nu sunt lăsaţi în voia patimilor lor, că nici frica, nici nădejdea şi cu atât mai puţin izvodirile dracilor care muncesc pântecele neamului omenesc nu vor clinti alcătuirile statornice ale Cerului, în cel dintâi ceas al dimineţii, Zbengu îşi întorcea privirile asupra satului şi a norilor albi de zăpadă care stăteau să se prăbuşească deasupra lui şi vreme îndelungată se ruga aprins, pentru toţi cunoscuţii, neamurile, prietenii şi vrăjmaşii lui:

-Domne Dumniezăule, ce şezî în ceruri aşe de depărtate că nici glasu nu ţî să aude şi nici picioarele nu ţî să mai văd, dă putere celor care te caută şi fă ca cei care zac cu inima împietrită aşe să să bucure de păcatu lor cum să bucură porcu când îi bagi drot în nas şi diboliţa când îi croieşti bote păstă cur. Domne, cum o zîs Pavăl Apostolu, noi cu tăţîî suntem nişte vasă mai slabe, aşe ca oalele de noapte şi numa spurcăciuni purtăm în noi, ajută-ne să ne curăţăm, că altfel nu ajungem niciunu la izbăvire. Păntru Grigoraşu Purecelui mă rog ţîie, pântru că nu este limbă mai spurcată, nici minte mai dusă la curvuşaguri pă tăt hotaru şi pă tăte satele aieste, ai grijă de el şi luminează-l, aşe cum curăţăm noi maţu gros al porcului la Ignat şi îl spălăm în multe ape ca să margă tăt câcatu, ajută-l Doamne să şadă la locu lui, potolit şi liniştit, ca maţu spălat în vailing. Că numa tu cunoşti ce portă uomu în suflet şi cât de negru îi pă dinlontru. Pântru Căuaciu mă rog, că de când i-o murit muierea şi o rămas sângur cu fata, îi tare supărat şi nici altă muiere nu îşi cotă. Dacă nu-i citov, ai Doamne milă şi dă-i putere să le dovedească pă muierile aieste răle de muscă aşe cum îmboardă tauru vacile când îl slobozî în ciurdă şi dacă îi citov, slobode-i sufletu, Doamne, că-i la fel de legat ca scroafa priponită prea scurt de par, care n-ajunge la cucuruz. Bunule tată, adu-ţî aminte şi de Niculae din Deal, care-i prost ca noaptea că îi pică mâncarea din gură, şi umblă gol, cum l-o făcut mă-sa ca Adam şi Eva în grădina Edenului, înainte să muşte curva de muiere din pom. Fă bine, dă-i minte şi ţâne-o pă Floarea din Sărata să nu păcătească cu alţîî, că săraca, tare mă tem că când s-a dumiri câ îi din cale afară de prost şi-a găsi alinarea cu alţîî, că doară bine ştii tu, Doamne, că astă făptură pă care o-ai făcut la urmă, muierea, numa atâta îi ţân făgăduinţăle, până vede on cal alb. Că nime nu le astâmpără, cum nu astâmpări flămându cu mămăligă şi săracu cu pite, în veci amin. Mari, minunate şi neînţălesă îs faptele tale, Doamne, că io tăt mă gândesc că greu ai încercat-o pă Maria lui Maftei, să rămâie ea cu treişpe copii şi pă bărbat să îl ducă apele la moarte, tumna cum l-o dus pă robu tău Moise la viaţă. Şi mare minune ai făcut că şi-o găsât Potracănu mâţu, da nu şi minţâle, că de când umblă cu aieste tri mâţă după el, tare mă tem că s-o băgat dracu în clerii lui, şi nu degeaba, că tătă noptea umblă pricoliciu de Partic la capătu grădinii lui. Dă Doamne să iasă tăţi morţîî tăi din morminte, aşe cum ai promis, da fereşte-ne de năluci, pricolici, vârcolaci şi drăcovenii, că ne ingheaţă inima în noi de frică. Io ştiu că nici frica, nici prigoana, nici durerea nu ne va depărta de tine, da împotriva nebuniei niciunu nu pote lupta. Pă unde or fi minţâle rătăcite ale lui Şandor Bolundu, io unu nu ştiu, da tu ştii Doamne, şi fă bine adă-le înapoi, că săraca Lodovică tare mult să mai chinuie cu el. Şi tare mă tem ca nebunia lui să nu fie o pricină de poticnire pentru ea, să o umple de atâta amărăciune ca ea să nu mai poată auzâ glasu tău şi să nu poată intra în împărăţia ta cea veşnică, în biutiful şor. Şi iartă-mă, Doamne, că vorbeşte din mine firea pământească, da io nicicum nu poci vede biutiful şoru ăsta fără cozonacii Lodovicii lui Şandor, fără pitele şi cocăturile pă care numa ea ştie să le facă, aşe că ai milă de ea şi de noi tăţî ca să ne putem bucura împreună acolo unde toate îs necuprinsă şi veşnice.

Şi în fiecare dimineaţă rugăciunea Zbengului se întindea asupra celorlaţi oameni din sat, cerea Preaînaltului să scoată parul din sora Gheriului şi dracul din Găvrişoaie, să deschidă mintea şi inima evreilor ca să priceapă o dată pentru totdeauna că Iisus e Mesia şi că nu mai au ce aştepta, nici de ce să stea locului, ca prostul sosit prea târziu la spartul târgului. Pentru toţi cei pieritori şi mai vremelnici decât dealurile, Zbengu avea un cuvânt de spus, doar când venea vorba de Susiţa, curva satului, se poticnea şi nu ştia ce să ceară. Oare nu era ea şi cu Grigoraşu Purecelui prima vinovată şi plină de răspundere pentru anarhia sălbatecă care se abătuse asupra satului? Şi oare nu părea ea sufletul cel mai oropsit şi mai necăjit dintre toţi? Hotărât lucru, îşi spuse Zbengu, ea era prima oaie rătăcită care trebuia salvată din ghearele păcatului şi prima căreia îi va dărui, cu prisosinţă, vestea cea bună a pocăinţei.