Tags

,

Numai că de gândurile pioase la acest suflet pierdut şi rătăcit în vălmăşia patimilor lumii se legară altele, mai grele şi mai apăsătoare, în ziua în care, isprăvind dis de dimineaţă cu rugăciunea pentru rătăciţii Panticeului, Zbengu nu mai aşteptă să se lumineze de ziuă, ci se coborî de-a lungul văii către sat, păşind cu băgare de seamă ca să nu alunece în gheaţa subţire a părăului, apucând din când în când câte o creangă de salcie şi ferindu-se de cărarea bătucită a drumului. Nu se cădea să fie văzut mergând în casa Susiţei, tocmai el, om pocâit şi aşezat la locul lui, care se întorsese să fie o pildă de înţelepciune şi de cumpătare pentru apucăturile stricate ale panticeuanilor, chiar dacă valurile sufletului şi nicidecum poftele firii îl mânau către casa văduvei. „Uominii îs aşe de răi că oriîncontro s-ar uita, numa la răutăţi îi duce mintea, aşe că, să nu le dăm prilej de hulă”, cugeta el, ştiind bine că cei zece ani în care fusese plecat erau prea puţini pentru ca lumea să uite de isprăvile lui din tinereţe cu Cruciţa din Cubleş, muierea Triţoiului, aşa că la adăpostul dimineţii de iarnă şi a copacilor încovoiaţi, călca apăsat în omătul mare pe care vântul îl aşezase în brazde drepte şi înşelătoare de o parte şi de alta a albiei. Tot ţinându-se de trunchiuri şi ramuri îngheţate, se pomeni la capătul grădinii lui Mafteiu Ioanii în dreptul malului pe care viitura îl înnămolise de cu toamnă, smulgând răchiţile din rădăcină şi săltând coteţul cu om cu tot, şi de aici înainte nu putu să îşi croiască alt drum decât tăind grădina înecatului dintr-un capăt în celălalt. Se uită cu băgare de seamă înspre ocol să nu stârnească câinele, însă câinele ia-l de unde nu-i, pentru că Mafteiu beat îl fugărise de mai multe ori prin tot satul, aruncând după el cu pietre, până ce sărmanul animal şi-a luat lumea în cap şi nu s-a mai întors în veac acasă. Se strecură prin spatele curţii şi era cât pe ce să sară pălantul de lemn înspre cotitura de mai sus a văii, când o văzu şi era prea târziu să se mai ascundă.

Slabă şi îmbrăcată prea subţire pentru gerul de afară, Maria lui Maftei se sprijinea cu o mână de stâlpul latrinei şi se aplecase în faţă, hohotind, vărsând, scoţând deasupra zăpezii vaietele unui animal rănit şi Zbengu se pomeni făcându-şi cruce, deşi bine îi explicaseră fraţii din America cum că semnul ăsta ar fi păgân şi nu ar avea în el nici o altă putere decât de a face pe plac religiilor decăzute şi demonilor care i-au orbit pe mai marii lor în credinţă.

-Ţî-î rău, Marie? o întrebă, dar femeia nu răspunsă ci săltă ca trăsnită, se izbi de peretele de lemn al latrinei, lipindu-se cu spatele de el, mai palidă decât zăpada din faţa ei. Îs io, Zbengu, să mă ierţî, adăugă, apropiindu-se şi încercând să scuture de pe cizme crestăturile omătului, dar nu primi răspuns, până când femeia, abia reuşind să îngaime două vorbe, îi spuse:

– Am crezut că s-o întors Mafteiu!

-Marie dragă, îi spuse Zbengu luând-o de braţ, sprijinind-o de umărul lui şi conducând-o încet către prispa casei, află di la mine că morţîî nu să întorc di la groapă, aieste îs numa nişte poveşti pân care cleru bisericesc o găsât de bine să înfrice prostimea, să îi facă să tremure ca nişte copii care nu să ştiu defel descurca fără ajutoriu mumelor lor şi atunci să margă la ei să le ceară să-i scape de morţî şi de draci şi de vrăjitoare. Făgăduinţa domnului Hristos îi să ne vedem cu tăţîî în dimineaţa în care om scăpa de morte într-o lume nouă şi dreaptă unde năcazu şi strâmtorarea va peri şi numa atuncea vor ieşi morţîî din morminte, la glasu bun a Domnului.

-Poate că aşe îi, Zbengule, da bărbatu meu nu îi mort. Îs mai bine de tri luni de când l-o dus apa şi nici on leş, nici on os, nici on capăt de haină nu o ieşit la iveală, pă tăte satele pân care curge valea Panticeului. Dar nu trăbuie să îl găsască uominii, că dacă era mort, io una prima prindeam de veste. Haida să vezî, îi mai spuse Maria, înşfăcând lampa cu petrol din prima cameră încălzită, în care dormea cu cei unsprezece copii ai ei şi îl duse după ea în camera de la drum, plină cu perne şi flori uscate, unde deasupra mesei cele mari care trona în mijloc, pe un ştergar de cânepă, presărase făină de mălai.

Era obiceiul, bine ştiut la vremea aceea, ca patruzeci de zile, câtă vreme sufletul mortului rătăceşte pe pământ, prin locurile prin care a trăit, femeile să presare undeva pe o poliţă înaltă sau deasupra unui dulap unde nu ajung animalele de casă, făină albă sau galbenă şi să o lase acolo pe timp de noapte. Dacă vreun duh sau vreun suflet rătăcit umbla prin acea încăpere, dimineaţa cei vii aveau să găsească în făină urma unor gheare de pasăre, şi nu o dată în sat, familiile în care murise cineva aveau să mărturisească că abia la patruzeci de zile după slujba de înmormântare urmele de pasăre ce li se înfăţişeau necontenit în fiecare dimineaţă dispăreau, lăsând pulberea făinii neatinsă.  Aşa era şi făina de pe ştergarul Mariei lui Maftei, fără semne, fără încreţituri.

-Crezî tu că on suflet aşe de lipsât de hodină precum al lui, pute să plece di pă lumea asta fără să vie să zgâlţâile uşile din ţâţâni şi să îmi scuture fereştile? Crezî tu că nu sâmţăm dacă mure? Cine ştie pân ce locuri l-o purtat focu şi lipsa lui de mulţămnire cu cele pă care le-o avut? Să nu gândeşti că nu mi-ar fi mai uşor să îl ştiu mort şi să îmi cot on bărbat, uăricât de slăbănog sau de înapoiat la minte, pântru că cu unsprăzăce copii îi din cale afară de greu şi al doisprăzăcelea mă tem că îi pă drum. De asta m-ai găsât vărsând, mă tem că iară am rămas gre. Numa că, câtă vreme îi jiu, treaba lui ce face, cu cine şi unde trăieşte, în faţa lui Dumniezo, io rămâi muierea lui.

Ar fi putut să îi spună mai multe acestui bărbat rătăcit cu noaptea în cap în camera ei de la drum. Cum că Dumnezeul ei, cel despre care aflase acolo, de la bunicii ei, fără să meargă până în America şi să vină înapoi, nu era unul al făgăduielilor rupte, al legămintelor încălcate. Că ea nu pricepea tot ce spune popa la biserică, atunci când nu era băut şi cu atât mai puţin atunci când îşi ţinea slujbele afumat, după ce băuse cot la cot cu Mafteiu în nespălata bodegă a lui Josăla şi cu toate astea, jurămintele făcute de ea în faţa Celui de Sus vor fi păstrate, în pofida neştiinţei ei. Cum cu câteva seri înainte îl rugase pe Traian să nu mai doarmă la ea, cu atât mai mult acum când e gravidă, să nu dea nimănui prilejul de a crede şi de a bărfi cum că pruncul ce se va naşte ar fi al cumnatului, nu al bărbatului ei. Şi dacă Maftei se va întoarce şi îşi va găsi fratele în locul lui, printre copiii şi lângă femeia lui, asta după ce l-a închis în coteţ şi a tras drugul gros de fier? Oamenii nu ştiau asta şi nu avea nici un rost să le spună, că prin mâna lui Traian îşi aflase Mafteiu pieirea, nu moartea, pentru că ea ştia că el e încă viu. Traian nu chemase apa dezlănţuită din nori, nici viitura, nici necazul, dar acum, după toate aceste lucruri, locul lui nu mai era în casa ei. Se mutase de tot la Niculae din Deal, iar ziua era toată vremea la Mendel, aşa încât îl vedea mai rar, şi totuşi, apucase să îi spună şi lui ce avea pe suflet, chiar în seara în care, întunecat la faţă, el se întorsese târziu de la domnişoara Maria şi îi repetă vorbele schimbate între ei. Dintre toate acestea, multe fără înţeles, lui îi rămăsese în minte întrebarea ei: „Însă ai venit să îţi ceri iertare pentru o faptă care nu e gravă, aşa că iertăciunile dumitale sunt praf în ochi. Spune-mi, dacă ai face ceva grav, un lucru îngrozitor de care nu ar şti nimeni, ai avea curajul de a-ţi cere iertare?”, şi ea, văduva, soţia celui mort pentru toţi, dar despre care ea singură ştia că nu murise, I-a spus atunci lui Traian că nu e vinovat. “Pântru că tu ai vrut să ne păzăşti pă noi, de vătămări şi de ruşine şi ţ-o dat Dumniezo curaju să ne aperi, numa că ceea ce s-o întâmplat pân tine şi pân mâna ta, dacă nu te face vinovat, apăi de bună samă te face însămnat, aşe cum însâmni vitele cu fieru aprins”. Şi asta ar fi vrut ea atunci, Maria lui Maftei, să îi strige Zbengului, să îi urle în faţă cu toată puterea trezită în sângele ei de gheaţa dimineţii, că despre Dumnezeul ăsta pe care el îl vesteşte cu zâmbetul pe buze ea ştie mult mai multe, despre cum el nenoroceşte şi însamnă oamenii cu o vină care nici măcar nu e a lor. Despre cum i-a dat ca soţ un îndrăcit şi despre cum I l-a luat, făcând-o să piardă, prin aceeaşi lege a alcăturilor firii pe singurul prieten, singurul om apropiat pe care se putea sprijini la nevoie, Traian. Numai că ea, cu cei unsprezece copii ai ei nu îşi vor striga necazul în tot satul, nu se vor bate cu capul de pereţi şi nu vor lua calea Americii, încercând să uite şi să fuga de propria lor umbră, ci vor urma până la capăt legile necurmate ale Cerului, în faţa căruia e mereu mai bine să pleci capul şi să taci.  Aşa că Maria lui Maftei potoli flacăra lămpii, pentru că afară începea să se lumineze de ziuă şi fără să mai adauge nimic, îl conduse pe Zbengu la poartă.