Tags

, , ,

Mânia tăcută a femeii nu rămase fără ecou în gândurile încurcate ale Zbengului, numai că întâlnirea asta din ceasul dintâi al dimineţii care îl smulse din ascunzişul răchiţilor şi îl conduse în drum tocmai pe când întreg satul se trezea la viaţă, îl lăsă şi mai descumpănit de cât era când se pornise. Încotro să se mai îndrepte acum, când se făcea vădit că fie răutatea oamenilor, fie necazurile i-au umplut pe toţi de amărăciune, iar când venea vorba de sufletul panticeuanilor, ea se făcuse atât de adâncă, că toate vorbele pline de bucurie pe care vroia el să le spună despre sfârşitul celor pieritoare şi începutul cerurilor noi aveau să cadă ca sămânţa într-un pământ uscat şi ca o fată fecioară în mâinile unui batjocoritor. Aşe că, acum ştia fără putinţă de tăgadă că toate vorbele lui şi versetele învăţate din Scriptură aveau să fie spulberate ca pleava în vânt şi făcute de ocară, pentru că inima oamenilor se împietrise aidoma inimii Faraonului, vrăjmaşul lui Moise, şi ca şi atunci, numai faptele şi minunile mai puteau înmuia orbirea omenească. Şi nu ar fi putut nicicum să îi clătească din smintenia lor, dacă însuşi Domnul nu ar fi binevoit să îi netezească calea pentru ca să le dea celorlalti o pildă de pocăinţă şi de îndreptare. O faptă de răsunet, un semn pentru neamul ăsta preacurvar şi păcătos, iată ce i se cerea lui. Şi dintr-o dată, a înţeles unde greşise, aşa că se aruncă în genunchi în zăpada bătucită a drumului şi se rugă cu glas tare:

–          Domne, iartă pă robu tău Zbengu, care s-o ascuns pă după vale şi tăt tăt tăt s-o căcat pă el că l-or vedea uominii mărgând la Susiţa. Bine ai lăsat tu scris că frica de uomini îi o cursă în Proverbele înţăleptului Solomon, carele o fost prima credincios în Israel, până l-o lovit dracu cu lopata în cur şi s-o curvăsălit cu samaritencele. Domne întăreşte-ne pă tăţi şi nu ne lăsa în ispită că suntem slabi şi de tătului blăstămaţi şi vorbele nu ne mai pot întoarce cugetele cătră tine, că care cum deschide gura, numa spurcăciuni scoate din el, în veci amin.

Apoi se ridică şi cu ochii strălucind de mulţumire, încredinţat că i-a fost dezvăluită calea pe care trebuie să o apuce şi ce are de făcut, îşi scutură cojocul, şapca de miel, şi îşi văzu de drum prin mijlocul satului, dând bineţe tuturor şi spunându-le voios, nevoie mare, că merge la Susiţa. Nu că nu s-ar fi văzut până acum bărbat pe care să îl apuce nevoia în ceas de seară şi care să adaste o noapte în casa văduvei cu flori în prispă şi părul uns cu ulei de nucă, dar fapta era ţinută pe ascuns, sau nu era strigată cu mândrie. Şi chiar dacă s-ar fi găsit un Grigoraşu Purecelui sau un Mafteiu Ioanii care să facă circ fără bani, de la Zbengu, căruia îi stătea capul numai la rugăciuni şi la poveşti despre fraţii lui din America, anarhia sălbatecă care va îneca lumea în sânge şi lumea nouă care va fi reaşezată din temelii de Iisus Hristos, nu s-ar fi aşteptat niciodată la una ca asta, aşa că ieşi din nou rost de zarvă. Şi scoţându-şi din casă găleţile cu apă ca să le care în grajd bivolilor, Găvrişoaie prinse de veste, se repezi la gard şi strigă cât o ţinu gura:

-Nu vă miraţî, uomini, că şi Zbengu îi dintr-on an cu Mafteiu Ioanii şi Şandor Bolundu. Tăţi aceia născuţî în anu ala îs cu mintea pă pustii! dar se trezi că Ana Sofiei îi răspunse înapoi de la trei case depărtare:

-Prinde-ţî gura, Găvrişoaie, că şi bărbatu tău îi de-on leat cu ei. Şi nici lui nu i-i străină Susiţa!

Atâta îi trebui Găvrişoaiei să audă, că puhoiul de vorbe de ocară se năpusti de pe buzele ei mai năprasnic decât viitura din toamnă şi nici Ana nu îi rămase datoare. De la strigătele celor două femei se porniră şi câinii, iar Zbengu trecu surâzător prin vacarmul de sudălmi aruncate de-a lungul a patru case, recitând de-a valma cu voce tare versetele care să îl păstreze neatins de acest soi neastâmpărat de demoni: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul, iarăşi zic bucuraţi-vă, bucuraţi-vă întotdeauna, rugaţi-vă neîncetat, mulţămiţî lui Dumnezău pântru tăte lucrurile şi păstraţi ce este bun.” Aşa gândea el, în vreme ce Găvrişoaie înşfăcase lopata de zăpadă şi se repezi cu furie asupra vecinei, căci numai bucuria deplină în Hristos îi va feri pă credincioşi şi le va păzî credinţa când vor veni şi să vor dezlănţui asupra pământului puterile nimicitoare ale anarhiei sălbatice, iar când ţipetele celor două femei se transformară în vaiete de durere, chipul i se lumină şi tresăltă la gândul că oare nu însuşi Domnul Iisus le spusese ucenicilor Săi că toate lucrurile pe care le-a făcut de cunoscut sunt pentru ca bucuria Lui să rămână în ei şi bucuria lor să fie deplină. Pentru că dacă ne vom lăsa pradă suferinţei, ca Maria lui Maftei, bucuria noastră se va spulbera şi rana din suflet va lăsa loc ruşinii, ruşinea va chema după ea mănia, mînia se va stinge în amărăciune şi din tăciunii acesteia de pe urmă se va căsca mai apoi hăul întunecat şi fără fund al deznădejdii.

Cu aceste vorbe în cuget, mai luminos ca niciodată, cu inima uşoară şi cu întreaga lui ţinută întinerită, Zbengu intră în ocolul Susiţei, tropăi bucuros cu cizmele în treptele mari, de piatră, aduse din Vultur cu zeci de ani în urmă de vechii stăpâni ai casei, deschise uşa, se izbi în prag de Traianu Ioanii şi toată bucuria îşi luă zborul din sufletul lui ca un stol de păsări speriate de focul vânătorului. Îl cunoscuse de abia de câteva luni, după întoarcerea din America, pentru că în anii de dinaintea plecării, Traian era doar un copil ascuns după fustele Ioanii, însă în toată purtarea lui din acea toamnă şi de după moartea fratelui său, Maftei înecatul, Zbengu nu găsi nici un cusur. Oricât ar fi fost de tânăr şi de necopt, Traian se purta cu toată aşezarea pe care numai înţelepciunea vârstelor înaintate le-o dă bărbaţilor, nu se îmbăta, nu se dădea la rele, îl scosese pe Nicolae din Deal din mizerie, învăţîndu-l să se poarte ca oamenii şi o ajuta întru toate pe sărmana Marie a lui Maftei şi pe cei unsprezece copii  ai ei. Şi iată, în faţa ochilor lui, cât de repede se mişcase diavolul, cât de repede după ce Maria i-a spus să plece din casa ei şi a fratelui său, tânărul din faţa lui, pe care îl crezuse toată vremea cel mai deschis pentru a primi cuvântul adevărului, îşi găsise adăpost în patul Susiţei, acest cuib al păcatului şi al nimicniciei, această văgăună fără capăt cum numai deznădejdea cea neagră este. Traian îi zâmbi, înclinând capul şi în spatele lui se auzi hohotul de râs al Susiţei:

–          No, o tunat şi v-o adunat, da’ săptămâna asta numa uominii cei mai de treabă îmi calcă pragu’. Bine ai vinit, Zbengule, deşi te-aş fi primit mai cu drag la lăsarea nopţîî.

Susiţa era în picioare în dreptul patului nefăcut, adunându-şi părul lung, negru, cu reflexe roşiatice de la ceaiul din frunze de nuc în care şi-l scălda în fiecare sâmbătă seara şi în lumina dimineţii, cu sânii căzuţi sub cămaşa de in şi ridurile strânse la baza gâtului, îşi arăta pe deplin vârsta. Zbengu închise uşa în urma lui Traian care plecă fără să scoată o vorbă şi grăi astfel, apăsând bine fiecare cuvânt:

–          La lăsarea nopţii va veni sfârşitul, căci aşa zâce Domnul Hristos, că zua aceea în care tot ce vedem şi cunoaştem să gată, va vini ca on hoţ noaptea. Şi io pântru asta m-am întors în Panticeu, ca să vă spui tuturor că lumea să gată, numa că am crezut că oi ave vreme mai întâi să mă aşez la casa me. Dar din cauza faptelor voastre, Susiţă, a ta şi a lui Grigoraşu Purecelui, nu mai îi nici on pic de vreme de pierdut, pântru că anarhia sălbatică îi asupra satului ăstuia.

–          Ceee, mă? întrebă femeia, învârtindu-şi coada împletită într-un coc rotund, adunat în creştetul capului.

–          Anarhia sălbatecă, în care uărice uom a păcăti cu oricine şi uominii s-or omorî unul pă celalalt în voie, anarhia sălbatică pă care păcatu tău o adus-o asupra Panticeului. Şi io nu vin la tine noaptea, Susiţă, ci zua în văzul tuturor, ca să îţi spui că păcatu tău să sfârşeşte, să te bucuri şi să te molcomneşti, că io vreu să ridic ruşinea di pă casa ta. Io viu la tine să te cer de nevastă ca să facem casă bună împreună şi şi să trăim în curăţîie unu cu celălalt înaintea lui Dumniezău şi întregului satului aiesta.

–          Ceee, mă? făcu Susiţa, nevenindu-i să-şi creadă urechilor şi de mirare îşi scăpă piaptănul din mână.

–          Io viu la tine în lumină, ca să te cer de nevastă pântru ca să fim o pildă a curăţâiei între oameni, că aşe o zâs Domnu Hristos, ca noi să fim lumina lumii…

–          Cine, mă, noi doi? întrebă Susiţa holbându-şi ochii şi aşezându-se pe pat răpusă de greutatea celor auzite.

–          Noi cu tăţîî trebe să fim lumina lumii şi ea, lumina nu trebe ţânută în întuneric, ci lăsată să strălucească deopotrivă păstă cel bun şi păstă cel rău…

–          Tuloi, Zbengule, da mi-ai împuiet capu’ cu lumnina asta a ta. Te crezî lómpă?