Tags

, ,

Patruzeci şi trei de paşi pe întunerec. Atât îi lua lui Traianu Ioanei, seara târziu, la fiecare întorcere de la hanul lui Mendel, să parcurgă cărarea strâmtă, bătucită în zăpadă, dintre Drumul Ţării şi ocolul casei în care îşi petrecuse ultimii ani de viaţă. Nimeni nu ar fi spus vreodată despre el că nu e un om calculat, sau că nu ar fi ştiut cât, cum şi unde să vorbească, sau care sunt clipele în care se cuvine să rămâi tăcut. De când se mutase sub acoperişul lui Mafteiu, la moartea mamei, Traian fusese, contrar purtării bezmetice şi îndrăcite a fratelui mai mare, un model de chibzuinţă. Înainte să plece şi din această cămin al văduvei lui Maftei, până acasă avea de parcurs patruzeci şi trei de paşi în care lăsa la dreapta un gard înalt din trestie pe care vara se încovrigau viţele lungi ale unei tufe de roşcoave, iar în partea stângă, de-a lungul văii, şirul sălciilor plângătoare. Numai că de la o vreme, urmele lui zăboveau, se învârteau locului, bătuceau prea mult troienele de zăpadă de pe malul înalt al apei, şi uneori coborau râpa de-a lungul crengilor. Ramurile prelungi ale sălciilor rămâneau prinse în pojghiţa de gheaţă de la sfârşit de decembrie şi până înspre primăvară, când chiciura se topea, vântul le dădea la o parte, şi razele de soare puteau pătrunde nestingherit, de partea cealaltă a văii, în ferestrele domnişoarei Maria. Până ţinea frigul, acestea rămâneau adumbrite, poleite de flori de gheaţă şi doar înspre seară, focul unei lumânări aşezate în pervaz, putea dezvălui, prin sticla apoasă, prelinsă, figurile de lemn din tavanul odăii. Casele dinspre vale ale Gheriului nu au fost locuite până la venirea domnişoarei – zidul se înălţa chiar deasupra malului abrupt şi umezeala absorbită de rădăcinile ce năpădiseră tăietura apei urca nevăzută prin pământ, se infiltra în arăduirile zidului şi înflorea pe neaşteptate în peretele interior. Cu toate acesta, domnişoara nu se arătă deranjată şi petrecea mai mult timp în aceste odăi dinspre vale, decât în salon sau în încăperile luminoase ale fratelui ei.

Maria Brancii răspândise veste că dis-de-dimineaţă, la ora la care ea intra să aprindă focul cu o coşarcă de lemne uscate în braţe, domnişoara Maria era mereu gata îmbrăcată,  o lampă ardea pe masă şi o lumânare scursă pe pervaz. Un ceaslov mare era deschis în faţa ei şi alături zăceau risipite mai multe foi. Scria. În nemţeşte sau în ungureşte, asta Maria Brancii nu avea cum să ştie, dar ceea văzuse era dantela literelor, buclate minunat ca o lucrătură fină de mână şi pe alocuri, accentele căzând ca fulgii de afară deasupra rădăcinilor învolburate din vale. Pe cât de multă lumină ardea, tot atâta avea să piardă, mai povestea femeia, clătinându-şi capul, căci o să îi slăbească vederea până se va pomeni că nu mai desluşeşte chipul omului din faţa ei. Noaptea e făcută pentru somn, pentru paza cea bună a rugăciunilor care să ne ferească de nălucile pribege, de toate duhurile şi făcăturile ce ne dau târcoale la ceasuri întunecate. Nu e bine să le îndrepţi privirea asupra ta, să le chemi ţinând o lumânare în fereastră. Cărui orb îi luminezi drumul şi cărui pas împiedicat îi dai lumină, dacă nu închipuirilor celor rele care rătăcesc în miezul beznei, neştiind pe cine să piarză?

Patruzeci şi trei de paşi, atâţia avea de numărat Traian ca să îşi urmeze drumul şi să se ţină fără ocol pe cărarea dreaptă până acasă, dacă pâlpâirea lumânării din fereastră şi uneori o umbră abia întrezărită prin gheaţa geamului nu l-ar fi amăgit, nu i-ar fi slăbit genunchii şi voinţa. Ca şi atunci, la începutul toamnei, când ar fi putut să numere până la zece sau până la douăzeci, înainte de a ridica mâna la descreieratul de Mafteiu, trântindu-l în praful ocolului, înainte de a-l închide în coteţul de lemn, atrăgând astfel asupra lui greutatea vinovată a tainei. E bine să închizi unele lucruri în găoacea tare a numărului, să le laşi acolo, să nu le dai ghes sau putere să crească. Să nu vadă niciodată lumina soarelui. Patruzeci şi şase de ani a fost vârsta mamei lui când a murit şi sicriul ei a avut o sută nouăzeci şi unu de centimetri. Nu i-au săpat groapa la doi metri jumate, aşa cum e obiceiul, ci la doi metri şi treizeci şi patru într-o parte şi patruzeci şi cinci în celălalt capăt. Îi privise mâinile împreunate la priveghi, îndelung încât să ştie că se absorbiseră, scăzuseră şi nu aveau mai mult de şapte centimetri. Şi totuşi, când venea vorba de nefericitul de Mafteiu, absenţa lui nu avea măsură. Nu i-au găsit trupul şi nu a apucat să măsoare rămăşiţele trecerii lui. Erau, da, asta o ştia foarte bine, trecuseră o sută patru zile de când îl luase apa cu coteţ cu tot, de când nu a putut să iasă din coşmelia de lemn, pentru că el, Traian, trăsese drugul de cu seară, fără să îi mai asculte răcnetele şi izbiturile în pereţi. Şi în afară de Maria, nu spusese nimănui despre asta, nu despre ceartă, pentru că sătenii auziseră scandalul, au închis ochii şi au înţeles, însă a tăcut în privinţa acelui ultim gest, a drugului izbit, tras peste uşă, ca nevasta şi copiii beţivului să aibă somn, ca măcar într-o singură noapte, fie ea şi una de furtună, să nu se trezească fugăriţi prin toată grădina. A doua zi urmau să fie o sută cinci zile şi el nu spusese nimănui despre asta, nici măcar lui Niculae din Deal, cu care, oricum numai găsea prilej să vorbească de când cu logodna lui cu Floarea din Sărata despre orice altceva în afară de frumuseţea, formele şi năravul femeilor. Şi totuşi, domnişoara asta al cărei chip şi trup stăteau ascunse dincolo de pojghiţa de gheaţă a geamului şi de flacăra lumânării, îl dibuise, apucase să pună degetul în rană, în ajunul plecării Şalmei când i-a spus: „ iertăciunile dumitale sunt praf în ochi. Spune-mi, dacă ai face ceva grav, un lucru îngrozitor de care nu ar şti nimeni, ai avea curajul de a-ţi cere iertare?”. Numai că el nu era vinovat, şi asta nu pricepea ea, că poţi să încerci să speli o ruşine mai veche care în ochii oamenilor a mânjit numele familiei tale, fără să fii cu o sută de feţe, fără să încerci să amăgeşti pe toată lumea, chiar dacă ai ales să taci, să păstrezi o taină.

Şi nu era chip să îi vorbească, fără ca ea să îl citească, să priceapă foarte bine şi totuşi, să nu înţeleagă în cele din urmă nimic, pentru ca aici, în Panticeu, oamenii erau făcuţi altfel, nici mai buni, nici mai răi, ci doar clădiţi din alt lut decât cei pe care îi cunoscuse ea şi cărora le scria în fiecare noapte la lumina acelor lumânări. Lor le scria? Începu să o urmărească dimineţile, într-una din primele zile de după anul nou când o văzu urcând cu câinele înspre Hagău, aşteptă câteva minute bune până ce trupul ei îmbrăcat în blana roşiatică se văzu doar cât un deget pe zăpadă şi câinele o luase înainte hămăind către ciorile aşezate în copacii din marginea pădurii. În prima zi o urmă până dincolo de coama dealului şi o pândi ascuns în pădure cum dădu un ocol întregii văi. Apoi îşi făcu obiceiul să ocolească pădurea prin cealaltă parte, luând-o către Dîrja, în vreme ce ea se ţinea de drumul care ducea către Cubleş, încercând să îşi facă curaj să îi iasă în întâmpinare, numai că şovăia prea mult. Nu ştia ce să spună, nici cum să îşi lămurească prezenţa acolo şi apoi era în van, pentru că l-ar fi citit dintr-o ochire. Probabil deja îl zărise, însă a ales să îl ferească. Aşa că în mai multe rânduri el a ales să meargă înapoi, călcând în zăpada adâncă pe propriile urme. Dealul era brăzdat de două rânduri de paşi, ai ei şi ai lui, despicându-se în două linii care îmbrăţişau pădurea din vârf de o parte şi de alta, însă într-una din zile descoperi o treia urmă, o a treia cizmă de bărbat care o luase pe cărarea lui, îl pândise o vreme din liziera pădurii, apoi se întorsese către sat. Nu zăbovi prea mult asupra acestei întâmplări, însă în ziua următoare, când descoperi că acelaşi bărbat îl urmărise, lăsând dâre proaspete în omătul necălcat, că se ascunsese printr-un pâlc de brazi şi cetinile lor dese, se înspăimântă de-a binelea. Oricine ar fi fost, nu urca dealul şi nu căuta pustietăţile pădurii pentru domnişoara Maria, ci pentru el. Cineva nădăjduia să îl prindă acolo unde nici ţipenie de om nu păşeşte iarna. Cineva care poate căra după el o bardă, o botă sau o secure – ţinând cont de cum era brăzduit omătul, omul avea ceva cu el. Aşa că a doua oară, Traian se aruncă în zăpadă, măsură cu palma mărimea urmei, şi fiind un om atât de chibzuit, făcu ceea ce făcea de obicei când trebuia să îşi astâmpere neliniştea: căută un număr şi tălmăci măsura în centimetri. Erau, fireşte, cizme de mărimea celor pe care le purta Mafteiu.